Ori de cîte ori mă mir cu glas tare de ceea ce face Țonțu, soția intervine cu un ridicat din umeri: – E pisică, ce vrei să facă?! Ce-o fi vrînd să spună cu asta, e pisică? Țonțu a găsit o coajă de nucă. Mai precis a scos-o de sub birou. La un moment dat, l-am văzut vîrît pe jumătate cu lăbuțele din față înăuntru, pe dușumea, asemenea unui instalator care a venit să repare chiuveta. Din acest punct de vedere Țonțu e mai eficient decît un magnet. Dacă din întîmplare ți-a căzut ceva între birou și perete, fără ca tu să-ți dai seama, Țonțu ți-l scoate de acolo cît ai clipi.

De fiecare dată cînd plec la Birou după-amiază, soția îmi dă sarcina să duc o punguță de boabe pisicilor de la Grădiniță. Peste drum de mine, sunt două instituții: Partidul Mișcării Populare și Grădinița numărul nu știu care. De la amîndouă instituțiile vine de mîncare pentru pisicile de la Grădiniță. De la Grădiniță e un fel de a spune. Nu știu dacă respectivele – în număr de trei – își duc veacul la Grădiniță. Știu că boabele trebuie puse (sau mai degrabă împrăștiate, ca să poată avea parte de ele toate cele trei, nu doar una, cea mai vînjoasă) pe marginea gardului de ciment din care se ridică zăbrelele de rigoare. Nu de puține ori, cînd răstorn punguța, nu văd urmă de felină.

Soția i-a pus numele Țonțu. L-am acceptat și eu pe loc și entuziasmat. Face trimitere la Tontu, care exprimă părerea mea despre pisoi, evident, ținută secret. Pe timpul vacanței în Germania, soția nu și-a găsit liniștea. Dimineața, cînd verifica a nu știu cîta oară cum e vremea la Aachen, citind despre canicula de la București, mă întreba brusc, îngrijorată: - Oare ce face Țonțu? Cum se descurcă el pe o asemenea căldură? Bucureștii numără aproape 2 milioane de locuitori; cel puțin jumătate sufereau cu greu căldura.

– Trebuie să-l luăm pe Tzontzy! îmi spune soția, care între timp a vorbit la telefon cu fata de la Clinica Veterinară. E stresat rău, rău de tot. Nu mai mănîncă, s-a retras într-un colț al cuștii. – Dar Motilici? mă interesez eu, cum se simte Motilici? – Nici el nu mănîncă. Ușor de zis, Hai să-l luăm! E greu de făcut. Am ajuns între timp la Sinaia. Ca să-l luăm pe Tzontzy, trebuie să ne întoarcem la București, după care trebuie s-o luăm înapoi spre Sinaia. Decidem să procedăm în chip înțelept. Mergem joi după-amiază și revenim a doua zi, dimineața, cu Tzontzy, după ce i s-a făcut tratamentul.

Profitînd de ușa întredeschisă, Țonțu pășește în birou. După cîțiva pași făcuți cu maiestuozitate, de parcă ar fi Faraonul intrînd în Cetate, o zbughește sub masa biroului. E trecut de miezul nopții. A venit momentul să mă culc. Am luat deja porția de melatonină. Peste puțin timp pînza somnului, asemenea unei țesături dulci de păianjen, îmi va prinde creierul. Nu pot pleca înainte de a-l da afară pe Țonțu. Aș putea să-l las cu ușa întredeschisă. Va pleca la un moment dat, firește, dar tot la un moment dat se va întoarce. Se va cocoța pe birou și va amesteca tot ce e cablu alimentator.

Noaptea, pentru că soția s-a culcat, pisoiul, rămas singur, se cere în birou. În birou, spațiu cotropit de cărți în stare de semivraiște, lucrez la calculator. Bat cu propriile mele degete (zece la număr, potrivit standardelor de dactilografie) Gîndul de a doua zi. Se face în curînd 12 noaptea, oră la care textul trebuie să fie postat deja pe cristoiublog.ro. Deschid ușa pentru a căuta o carte. Mi-e necesară la verificarea unui citat. Dau peste pisoi, în poziția political corectly de stat în fund, cu coada strînsă pe lîngă el și privirea ațintită în sus. Trîntesc ușa după mine. Să nu intre tipul în absența mea.

De data asta l-am luat la Sinaia pe Motty. Seara, cînd ne pregăteam de plecare, a trebuit să decidem pe care dintre cei doi îi luăm. Cu Tititza 2 nu se punea problema. E slabă, anemică, bolnavă de leucemie. Ne temem că drumul – o aventură pentru ea, n-a mai mers niciodată cu mașina – îi va adînci boala. La început, ne-am zis că vom hotărî dimineața, la plecare după cît de ușor ne va fi să-i prindem. Apoi, știind din experiența de pînă acum că Tzontzy ne simte că vrem să-l luăm și prin urmare sare cu labele pe clanța ușii de la birou și merge ață la adăpostul – pe care nu-l știu, crede el – din spatele mesei cu cabluri – ne-am zis să-l luăm pe Motty.

Acum, c-a dispărut pisoiul (plecat pentru a-și rezolva problemele sexuale, susține soția, deși eu cred c-a plecat de tot), descopăr în Publicistica lui Arghezi, reluată pentru că n-am chef de scris, ce înseamnă junghinirea unui pisoi: „Junghineala e să-l întorci pe spate, să-l împungi cu degetul, să-l apuci de o ureche, de coadă, de un picior. Afurisitul se apără și te junghinește el. A fugit și se întoarce. Îi place.” Cel despre care-i vorba în citat e un pisoi de un an, Gioni, îi zice Arghezi, înzestrat cu o personalitate aparte, eroul tabletei Gioni, semnată de publicist în Revista Fundațiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946, singurul loc de scris pentru poet, care renunțase la Bilete de papagal, zgîrcit cu tipografii, cum era. Și mie îmi place să mă joc astfel cu pisoiul, fără a ști că îl junghinesc.

Ori de cîte ori ies din bloc, n-apuc s-aud în spate clănțănitul mecanismului precis de strașnic, al închiderii ușii, că din toate părțile dau fuga pisicile. Unde au stat ascunse pînă acum? Cum de-au aflat că un om dintre cei care le dau de mîncare s-a ivit la orizont? Sînt întrebări condamnate să rămînă fără răspunsuri. Pentru a le afla, ar trebui să ne plasăm în ipostaza unei pisici. S-avem privirile ei. Ce vede ea cînd ridică spre mine căpușorul? Venirea lor nu e uniformă. Unele – precum Lingușitoarea – fac adevărate salturi, ca și cum s-ar teme că nu vor ajunge la timp. Altele pășesc repede, numai că nu fac salturi. Dau fuga fuga din piciorușe.

Așa cum am mai scris, soția e Înalt Protectoarea mîțelor din zonă. Spun, din zonă, deoarece, așa cum am înțeles din lecțiile pe viu ținute pe seama mea, adică, în zonă sînt mai multe familii de pisici. Clanuri mafiote! zic eu în gînd, în chip automat, fără a cuteza să deschid gura. Sînt sigur c-aș fi pus la punct în chip drastic: Pisicile nu pot fi mafioți. Aha, aristocrate da, pot fi, mafioți, nu. Deseori, după ce revenim dintr-o plimbare prin Oraș, soția coboară în stradă pentru a le da de mîncare. Le dă uneori și cînd coborîm împreună. Face asta de cîțiva ani. Obligat de viață să asist la întîlnirile soției cu mîțele, mă pot lăuda că sînt deja un fel de Plutarh al lor. Genul acela de istoric al Romei antice în scrierile căruia e greu să deosebești între cercetarea de om de știință și însemnările de martor, dublate de articolele de manufactură ale unui bîrfitor.