M-am apucat să-l studiez pe Tzontzy, mult mai atent și mai ales mult mai sistematic decît pînă acum. M-am gîndit c-aș putea descoperi adevăruri revoluționare despre pisici și, în felul acesta, poate, să iau chiar premiul Nobel pentru știință. Evident, împreună cu un alt cercetător, în cazul lui, al cîinilor. Am mai făcut-o, dar a fost întîmplător, în fugă și, ca să spun așa, cu coada ochiului. Am început, după cum era de așteptat, cu studierea felului în care Tzontzy deschide ușile de unul singur. Evident, cînd acestea nu sînt încuiate cu cheia pe dinăuntru. Motty nu deschide ușile singur. De aceea, înainte de a trage ușa după mine la ieșirea din Birou, mă întreb, automat, dacă Motty n-o fi rămas înăuntru. Soția nu mi-ar ierta asta. Motty n-are cum să iasă singur și, atunci, poate muri de foame, fără ca noi să ne dăm seama. Cu Tzontzy n-are astfel de griji. De cîte ori plecăm la Sinaia, luîndu-l cu noi pe Motty, lui Tzontzy i se aprinde becul alarmei. N-am apucat să-l vîrîm pe Motty în cușcă, evident, nu înainte de a închide toate ușile, cu excepția celei de la o singură cameră, unde îi întindem pisoiului capcana, că Tzontzy a și dispărut în adîncurile biroului.
- Să închizi bine ușile de la birou și de la hol! Mă avertizează soția, să nu se ascundă Motty în birou. Aici, dată fiind harababura care stăpînește în chip desăvîrșit, nu mai punem mîna pe el nici dacă am avea drept ajutor o armată de tătari.
- Bine, bine, zic eu, dar Tzontzy a rămas în birou, cum o să iasă de acolo?
- Nu-i nimic, mă liniștește soția, deși eu nu eram deloc neliniștit, pur și simplu mă dădeam îngrijorat de soarta lui Tzontzy, se descurcă el.
Motty, în schimb, se cațără în locurile înalte din apartament. Nu de puține ori, întors acasă noaptea tîrziu, dau cu ochii de el urmărindu-mă atent de pe ultimul raft al dulapului că cărți de memorii. Nu că i-ar plăcea memoriile. E însă locul cel mai înalt din sufragerie. Așa cum se uită la mine mă face să mă gîndesc la un arcaș de zidurile unei cetăți asediate, privind jos, unde se simte mișcare neobișnuită. Tzontzy, deși posedă știința salturilor, nu se poate cocoța, de exemplu, pe raftul de sus al dulapului de cărți din sufragerie. Poate face saltul cerut de trecerea de pe masa din sufragerie pe pervazul ferestrelor închise. Se oprește pe pervaz și se uită, fără să vadă nimic, prin geamul mat.
Cum nu m-am consacrat pînă acum Cercetării numite Cum deschide Tzontzy ușile eram convins că pentru el totul e simplu. Sare, se agață de clanță cu lăbuțele din față, și deschide ușa.
Ei bine, nu e deloc așa.
E prima concluzie trasă după prima zi de cercetare.
Să zicem că Tzontzy e în birou. A intrat o dată cu mine dimineața, cînd am revenit din bucătărie cu ceașca de cafea în mînă. Mi-a luat-o înainte. Pe drum i-am apropiat ceașca de botișor. După ce-a smîrcit de două ori, a întors capul, ca și cum ar fi zis:
Cîh! Ce-i și cu prostia asta? Iar are Ăsta idei tîmpite!
Odată ajuns în birou, Tzontzy purcede la ceea ce eu consider A se face de rîs. Mîndrul, arogantul, nesuferitul Tzontzy, prinde să miorlăie dramatic pentru a-l lua în brațe. În brațele mele fiind, se apucă să toarcă, după care sare pe podele și începe să mă împungă cu căpșorul în laba piciorului. La un moment dat se plictisește. Vrea afară, și atunci îl văd în fața ușii închise, în poziție de gînditor. Din cînd în cînd ridică privirile. Le coboară și iar cade pe gînduri. Își pregătește Operațiunea Deschiderea ușii dintr-o singură mișcare. Peste un timp, pe care n-am reușit să-l calculez (data viitoare o să folosesc un cronometru!) Tzontzy face saltul crucial. Se agață de clanță cu cele două lăbuțe. Și se lasă cu toată greutatea (vreo șase chile) pe mîner. Din punctul de vedere al forței e mult superior mîinii cu care apăsăm pe mîner noi, oamenii. Ușa nu se deschide. Clanța a rămas la locul ei, cu ciocul de metal înfipt în lemnul ușii. Tzontzy nu știe asta. Ajuns jos, verifică dacă ușa s-a deschis folosind lăbuța din față.
Nu s-a deschis! Operațiunea a eșuat!
Mai trebuie încercat o dată. Tzontzy nu sare din nou imediat. Stă iar pe gînduri un timp. După care ridică privirile spre clanță ca și cum ar calcula distanța pînă la ea. Și după un timp face saltul. Clanța cedează. Ajuns jos, Tzontzy ridică lăbuța și verifică dacă ușa e deschisă. E deschisă! Cu aceeași lăbuță, folosită pe post de mînă de om, o dă în lături și iese din încăpere.
M-am întrebat iar și iar ce face cînd stă în fața ușii ridicînd privirile spre clanță. Calculează în gînd distanța? Imposibil. Nu putem vorbi de gînd în cazul mîțelor, nici măcar al motanilor, care trec mai inteligenți decît pisicuțele. Încearcă să-și amintească cum a procedat data trecută? Nu cred. Mîțele n-au amintiri. Se mustră amarnic pentru c-a eșuat? Dă semn că vrea să iasă și că e musai să-l ajut? Sînt întrebări pe care mi le-am pus ori de cîte ori l-am surprins pe Tzontzy în plină Operațiune de deschidere a ușilor prin atîrnare de clanță.
Întrebări fără răspuns.
Ca și aceasta:
Ca să ajungă în birou, Tzontzy trebuie să deschidă ușa de la holul din fața băii, după care pe cea de la birou. Prima ușă se deschide greu. Are o clanță rigidă.
Tzontzy alege o altă cale. Deschide ușa de la dormitor. O deschide apoi pe cea dintre dormitor și holul de la baie. Ajuns aici o deschide pe cea de la birou.
Trei uși în loc de două.
Cum de alege această cale aparent mai grea, dar în realitate mai ușoară?