Pe un coş de gunoi verde jigărit, culoarea denunţată şi de uniformă, a celor de la Rebu, cineva a lipit pe lat o coală A4. Sub poza unei pisici făcute cu telefonul mobil scrie, tras la şapirograf: „Pierdut pisică nebunatică. Răspunde la numele «Miţi» şi ne este tare dor de ea. Oferim recompensă”. Reproducerea nu lasă impresia unei persoane nebunatice. De ce i-or fi zis aşa autorii apelului?

La vreo doi metri de aleea proaspăt spălată cu furtunul, stă pe pajiștea Părculețului un dulău alb cu pete negre pe burtă și pe o jumătate de nas. Și-a pus botul pe labe pentru a corespunde pînă la cele mai mici amănunte imaginii publice a cîinilor din toate timpurile. Un ins în trecere pe-acolo și, neîndoielnic, fără căpătîi, pentru că la ora asta a zilei – 11 dimineața –, cînd tot omul își cîștigă existența cu sudoarea frunții, are timp să-l piardă, și-a pus în gînd să-l ademenească cu un os..

Elisabeta Lăduncă, o băbuţă cuvioasă, văzîndu-şi de-ale ei în Vintileasa Deal, nu-şi mai găseşte locul. Cei doi copii – Lenuţa şi Vasilică – amîndoi rostuiţi pe la casele lor, ea la Braşov şi el, la Bucureşti, aflînd de asta au crezut mai întîi c-a lovit-o iar prevestirea morţii. Din cînd în cînd pe Elisabeta Lăduncă o apucă îngrijorarea că, uite, vine moartea şi ea n-a pregătit nimic pentru asta. Se grăbeşte atunci să meargă la Cimitir, să vadă dacă locul de mormînt cu crucea avînd pe ea scrisă deja numele Elisabeta Lăduncă, n. 13 martie 1930 – m. ....

Bulevardul Republicii din Sinaia, pe la prînz. Cele două pisici de la casa cu coloane, cum urci spre intersecție, au ieșit la soare în pridvor. Una se spală cu sîrguință, concentrată, de parcă ar face duș. Cealaltă se uită la stradă ca și cum ar ține neapărat să piardă vremea. Cîteva case mai încolo se întinde o curte în pantă locuită de găini. De fiecare dată cînd trec pe acolo mă opresc pentru a mă întreba de ce dau ele cu ciocul în pămînt de dimineață pînă seara, ca și cum ar căuta ceva pe care nu-l pot localiza precis, pentru că n-au hartă.

M-am apucat să-l studiez pe Tzontzy, mult mai atent și mai ales mult mai sistematic decît pînă acum. M-am gîndit c-aș putea descoperi adevăruri revoluționare despre pisici și, în felul acesta, poate, să iau chiar premiul Nobel pentru știință. Evident, împreună cu un alt cercetător, în cazul lui,  al cîinilor. Am mai făcut-o, dar a fost întîmplător, în fugă și, ca să spun așa, cu coada ochiului. Am început, după cum era de așteptat, cu studierea felului în care Tzontzy deschide ușile de unul singur. Evident, cînd acestea nu sînt încuiate cu cheia pe dinăuntru

E zece noaptea. O tăcere deplină s-a instalat peste Găgești-Deal unde vin din cînd în cînd pentru a-mi încărca bateriile. Nu mai e mult și dinspre Măgură vor venii, stins ca și cum și-ar da ultima suflare, sunetele de clopot de la Schitul din Valea Seacă. Dacă ridic privirea văd departe în vîrful Măgurii luminița de veghe a observatorului.E zece noaptea. Ora cînd Nas-Rupt cum îi spun eu motanului din vecini, plin de scaieți și purici, gata de bătaie în orice clipă, își face apariția în ogradă.

Din relatările soției înțeleg că sub fereastra balconului nostru, pe plasa de sîrmă plantată acolo de vecinul de la parter, vin ca să cerșească mîncare două pisicuțe flămînde. Fac parte din Divizia de pisicuțe ale bătrînei din blocul de lîngă noi. Pe fereastra balconului văd direct în camera bătrînei pisicile umblînd de colo-colo cu treburi despre care doar ele știu. Bătrînica s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, neputincioasă. Nu mai are cine să hrănească pisicile. Două dintre ele și-au făcut drum pînă la fereastra balconului nostru. Soția le dă de mîncare într-un coșuleț prins cu sfoară, așa cum era hrănit Vercingetorix în hruba de la Roma, înainte de a fi atîrnat în carul triumfal al lui Iulius Cezar.

Plec din bucătărie spre biroul de lucru. Tzontzy stă tolănit chiar în pragul bucătăriei. Ca să ies, trebuie să ridic piciorul cît mai sus și să pășesc, atent, ca nu cumva să-l calc. N-apuc să fac asta că Tzontzy se scoală – alene, firește – și o ia înaintea mea. Merge încet, enervant de încet, sigur fiind că n-am cum să-l depășesc pe poteca strîmtă care e culoarul dintre bucătărie și camera de zi. O face de-al dracului! Ca să mă scoată din sărite. Ori de cîte ori, ajuns acasă las pe scaun servieta burdușită cu cărți, Tontzy, care-și face apariția dintr-unul din culcușurile folosite de el ca niște buncăre, sare pe masă, fără nici o problemă, și se apucă să miroasă servieta. Procedează așa cu orice obiect nou din casă.

Soția îmi cere s-o ajut să ducă pe cei doi – Tzontzy și Motty – la vaccinat. Clinica e la cîteva sute de metri de locuința mea. Un subsol al unei case interbelice, folosit de proprietara casei pentru tratarea animalelor. Are și un spital. O cameră nu mai mare decît o sufragerie. Pe lîngă pereți au fost așezate, una departe de alta, cuști. Dincolo de gratii, ca într-o celulă de penitenciar, descoperi prin întunericul diluat privirea atentă a unui pisoi și, evident, mustățile, de care simți nevoia să-l tragi.

Ori de cîte ori mă mir cu glas tare de ceea ce face Țonțu, soția intervine cu un ridicat din umeri: – E pisică, ce vrei să facă?! Ce-o fi vrînd să spună cu asta, e pisică? Țonțu a găsit o coajă de nucă. Mai precis a scos-o de sub birou. La un moment dat, l-am văzut vîrît pe jumătate cu lăbuțele din față înăuntru, pe dușumea, asemenea unui instalator care a venit să repare chiuveta. Din acest punct de vedere Țonțu e mai eficient decît un magnet. Dacă din întîmplare ți-a căzut ceva între birou și perete, fără ca tu să-ți dai seama, Țonțu ți-l scoate de acolo cît ai clipi.