Soneria, sub formă de clișeu de bing-bang, umple casa.
Au venit cei de la UPC, trimiși pentru a-mi schimba cablul coaxial (reproduc și eu, ca rața, zisele lor telefonice) cu fibră optică.
Pisoiul stă pe scaunul din jurul mesei din hol în poziția tipică de Privit la mine ca și cum ar fi curios. Pînă nu demult l-am văzut lungit pe masă, în poziția: Ăsta e locul meu, și fac cu el ce vreau (ca să iasă rima ar fi trebuit să scriu Locul Meau. Brusc, face un salt și se vîră sub dulapul cu cărți din hol într-o disperare de a se ascunde care mă uluiește. Zgripțurarea cu gheruț, ele pe parchet, coborîrea pînă la postura de șarpe mărturisesc o spaimă cumplită că cineva a vrut să-l omoare. N-a vrut nimeni să-l omoare. S-a pitit degeaba. Cei cinci componenți ai echipei, care dau buzna în casă, tropăind exemplar (e iarnă, vin din zăpadă!), împărtășesc alte preocupări decît asasinarea pisoiului. De fapt, ei habar n-au că în casă e un pisoi, care pisoi stă ghemuit sub dulapul pe lîngă care trec ei, ascuns atît de bine că trebuie se te așezi în genunchi pe podele, pentru a-l dibui în locul strîmt în care s-a vîrît.
Cei cinci și-au îndeplinit misiunea.
Spre ușurarea mea sufletească au terminat mult mai repede și mult mai lin decît mă așteptam. Mă așteptam, de exemplu, să ciocăne și să bocăne preț de vreo două ore și, mai ales, să-mi dea biroul peste cap mai ceva ca la o perchiziție cu gînduri ascunse.
În tot acest timp, tocmai pentru că mă așteptam la ce-i mai rău, am lucrat la masa din hol.
După plecarea tipilor, am mai lucrat la masa respectivă preț de o oră. Cînd am încheiat textul și l-am trimis pe Ipad dactilografei, am băgat de seamă că pisoiul nu se vedea nicăieri. Nu era prima dată cînd, la zbîrnăitul soneriei, sărea în sus și o zbughea sub canapea sau sub dulap, în efortul de a se piti. Cum făcea asta și cînd soneria era zbîrnăită de mine, am cerut soției lămuriri de specialitate. Aceasta mi-a explicat că așa fac pisicile. Cînd ajung într-un spațiu nou, prima lor grijă e să-și găsească un loc sigur, în care să se ascundă în caz de primejdie. Nu observasem chestia asta la mîțele de pe stradă. Dacă nu alergi după ea, niciuna nu sare să se ascundă. Comportamentul pisoiului nu se înscria în această Logică. E un fricos – mi-a explicat suplimentar soția. Am găsit prilejul unei mirări vizibile. Dacă aș fi fost o leliță din proza sadoveniană, mi-aș fi plesnit palmele cît mai zgomotos posibil. Am replicat, totuși:
– Nu-mi lasă impresia unui fricos. E ditamai tolomacul. E tupeist. Cînd ți-e lumea mai dragă, te mușcă. Cum îți ia mîna în lăbuțe, dacă ți-o retragi brusc, te zgîrîie. Fricos, nefricos, sigur e că după trecerea alarmei, pisoiul ieșea frumos din ascunzătoare, dînd din coadă a semn că din punctul lui de vedere, totul a revenit la normal. Se poate cocoța pe masă și pentru a rostogoli jos, pe podele, de acolo, un pix, un ghemotoc. Cînd îl descoperi, în timp ce ridici de jos obiectul, se uită la tine cu ochi mari, plini de curiozitate, dar incontestabil, nevinovați.
– Ia uite! pare să zică privirea lui, tipul s-a aplecat și a pus la loc obiectul dat jos de mine. Ce l-a apucat? De ce trebuie să stea obiectul pe masă și nu pe podele?!
În chestiunea vieții și activității pisoiului, se înțelege că, potrivit soției, eu sînt de vină. De cîte ori dau ochii cu el, prin casă, mă gîndesc în chip automat și inevitabil, la cum va reacționa soția (dacă e acasă!) cînd va vedea ce-i zic și ce-i fac pisoiului.
În chestiunea pisoiului Logica clasică nu mi-a fost de nici un folos
Pisoiul stă lungit pe masa din hol, ca și cum întreaga suprafață, căreia trebuie să i se adauge, suprafața apartamentului, a străzii, a Capitalei și chiar a țării e a lui.
Se uită la mine cu privirile sale parșive, ținînd ciulite, ca niște antene radar, urechile mari.
_ Prostule! îi arunc eu în treacăt pe lîngă masă.
– Nu-l face prost ! intervine soția, îl jignești fără motiv.
Încerc o abordare logică de tip aristotelic, așa cum am învățat în primul an de facultate:
– Bine, bine, dar dacă l-aș jigni s-ar simți ofensat și dacă s-ar simți ofensat, ar reacționa ca atare. M-ar privi urît, mi-ar mieuna sau chiar, de ce nu? m-ar scuipa. Din cîte-mi dau eu seama, nimic din toate acestea nu se întîmplă.
În primul an de Facultate la Logică clasică (Logica matematică am făcut-o în al doilea an), mi s-a vîrît pe gît și acolo a rămas, raționamentul celebru:
Toți oamenii sînt muritori.
Ion este om.
Deci Ion e muritor.
Omul se supune, de milenii, acestui raționament, mai puternic, mai poruncitor asupra lui decît cătușele și lanțurile la un condamnat la moarte prin gaz letal! proclama profesorul de Logică, umblînd printre noi amenințător, gata să ne ardă una în cap cu ditamai raționamentul.
Învățăcel conștiincios al profesorilor de la Facultate, m-am supus ulterior întreaga-mi viață acestui raționament. De unde să știu eu că după milenii de supunere a omenirii la acest raționament, va veni un moment în care el va fi luat în răspăr?
Cel al discuției dintre mine și soție în chestiunea pisoiului.
Concluziile mele despre nepăsarea pisoiului la formula Prostule! întemeiată pe raționamentul cu Ion sînt spulberate de soție dintr-o singură mișcare:
– Asta s-o crezi tu!
Se simte jignit, dar n-are curaj să ți-o spună. Îl intimidezi, îl terorizezi. Ar trebui să-l iei în brațe și să-l mîngîi pe mustăți, ca să te ierte.
Îl înșfac de pe masă, surprins că nu opune rezistență și, ținîndu-l în brațe, dau să-l mîngîi pe mustăți. Al dracului, sare din brațele mele și aterizează, elastic și triumfător, pe podele. Se scutură și o ia spre balcon, unde-l așteaptă mîncarea, dînd sfidător din coadă.
Soția n-așteaptă să zic ceva.
– Nu ți-am spus că-l intimidezi, pentru că ești brutal cu el?
Și ca să-mi dovedească asta, se repede și-l ia în brațe. Pisoiul stă o clipă ca și cum ar fi nespus de fericit, după care face un salt pe podele.
Nu mai zic nimic, deși ar fi trebuit să comentez în triumf:
– Vezi, face asta și cu tine!
Sînt sigur că mi s-ar fi răspuns:
– Face asta, pentru că tu l-ai stresat!
Știind că e sub dulapul din hol, îngenunchez pe podele, ba chiar și mă lungesc un pic pe parchet ca să văd unde și cum e. Îl disting în cenușiul din locul acela strîmt, el însuși cenușiu.
Inutilul Pis- pis
Apelez la clișeul Pis-pis! al limbajului de lemn în dialogul omului cu mîțele.
L-am folosit în toate împrejurările din străinătate în care m-am întîlnit cu mîțe întîlnite pe stradă. Ultima oară s-a întîmplat asta la Syracusa. La mîțele din Italia mai înțeleg de ce Pis-pis! n-a avut efect. Nu învățaseră limba română cu sau fără profesor. Dar în cazul pisoiului nostru? Să nu știe el limba română? Pot spune Pis-pis pînă la Judecata de Apoi și în toate felurile: citind, dansînd, ba chiar și prin porta-voce. Pisoiul nici măcar nu clipește. Întind mîna, îl înhaț și-l trag afară. Opune o rezistență înverșunată. Se ține cu ghearele de parchet, mîrie, deși nu-i dulău. Scos afară, se scutură (nu știu de ce), se lasă mîngîiat de subsemnatul (dau curs lecțiilor predate de soție sub titlul Cum să te porți cu un pisoi), după care, ridicînd coada, ca un avion în plină decolare, o ia spre balcon. Se duce ca să-și ia locul în coșulețul de pe dîmbul de mobilă, în care-i place să stea, îmi spun! Ajuns în dreptul bucătăriei, cotește brusc la dreapta și intră. Fuga după el! Reușesc să-i văd doar coada dispărînd în spațiul dinre mașina de spălat și dulapul chiuvetei. Mă duc după el.
A dispărut!
A dispărut pur și simplu!
Spațiile strîmte, ascunzători pentru pisoi (cum zice soția), sînt puține în bucătărie. Le iau la rînd.
Pisoiul, nicăieri!
– Nu-i nimic, îmi spun, repetînd-o pe soție, apare el pînă la urmă.
Trec mai multe ore.
Pisoiul n-a apărut!
Înainte de a pleca la bibliotecă, mai fac o dată o inspecție.
Nici urmă de pisoi.
A intrat în pămînt! aș spune, dacă n-aș ști că apartamentul meu e la etajul doi și, prin urmare, pisoiul ar fi putut intra cel mult în ciment, în nici un caz în pămînt.
De la BAR, o sun pe soție, care a plecat înaintea mea la serviciu.
Îi spun ce și cum cu pisoiul.
– Nu se poate! mă mustră ea. Ai lăsat ușa deschisă și a plecat. Recapitulez rapid imaginile din apartament. N-am lăsat nici o ușă deschisă. Și, apoi, l-am văzut, vorba aia, cu ochii mei dispărînd între chiuvetă și mașina de spălat. Și-l căutasem peste tot. Chiar și în frigider, deși n-avea cum să perforeze ușa aparatului. Soția continuă cu suspiciunile. Se lansează în deducții fără nici o probă. Parcă ar fi procuror DNA, nu alta! Că am lăsat ușa deschisă și astfel pisoiul a plecat în lume. N-avea cum să plece în lume. Ușa de la bloc e închisă. Putea să plece în lumea întruchipată de bloc. Că s-a ascuns, pentru că l-am stresat. Cum l-ai scos de sub dulap? Cum să-l scot? L-am apucat și l-am tras. Păi, vezi, l-ai tras. Sînt sigură că l-ai tras cu brutalitate. Revăd rapid, cu ochii minții, cum ar spune Alexandre Dumas, secvența Scoaterii. Cum dracuʼ l-am tras? Cum să-l trag? L-am tras pur și simplu.
Pentru prima oară de cînd a început telenovela Pisoiul găsit pe stradă, simt că mă enervez.
- Bine! retez eu discuția, cînd ajungi acasă, dă de el.
- Sigur c-o să dau! Nici nu va fi nevoie să-l caut. Ajunge să-mi audă glasul, ca să iasă din ascunzătoare.
Seara, pe la 8, ajung acasă de la BAR, după ce-am tîrît prin zăpadă valiza cu cărți. Aveam două, dar acum, de cînd s-a pus zăpada, am redus bagajele la o singură valiză.
O las la ușă, ca să se scurgă după ea zăpada de afară.
L-ai găsit? Întreb nu din necesități protocolare, ci pentru că-mi place de pisoi. E ca și cum aș avea un copil – băiat – pus pe năstrășnușii, deștept nevoie mare.
Nu l-a găsit.
L-a căutat peste tot. A dispărut pur și simplu. Convins de tăria experienței directe (l-am văzut cu ochii mei intrînd în bucătărie) – mai trec o dată bucătăria prin filtrul căutării de ascunzători. Cum în cele accesibile ochiului omenesc nu se vede nici urmă de pisoi, socotesc c-a intrat într-un din cele patru obiecte din încăpere:
Frigiderul, aragazul, masca chiuvetei, mașina de spălat. Luînd la purecat pereții respectivelor obiecte, conchid că singurul obiect disponibil la ascunzătoare secretă e aragazul. Făcîndu-mi pe plac, soția deschide cuptorul aragazului, scoate fară tăvile și, ridicîndu-se, îmi spune calm, rece, fără o urmă de trăire în glas:
– E aici, în aragaz, i-am văzut urechiușele.
Nu e prima dată cînd soția nu dă semne c-ar suferi dacă pisoiul ar șterge-o. În mai multe rînduri, m-a prevenit că la primăvară o să lase deschis geamul de la balcon. Dacă, vorba lui Jack London, chemarea vieții va fi mai puternică decît huzurul de la noi, pisoiul o s-o șteargă în lumea largă și n-o să mai revină. La gîndul ăsta eu mă tulbur, deoarece nu-mi mai imaginez apartamentul fără pisoi.
Cum s-o explica răsturnarea asta?