„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Despre cîini, mîțe și alte viețuitoare. Instinctul de proprietar al osului

La vreo doi metri de aleea proaspăt spălată cu furtunul, stă pe pajiștea Părculețului un dulău alb cu pete negre pe burtă și pe o jumătate de nas.

Și-a pus botul pe labe pentru a corespunde pînă la cele mai mici amănunte imaginii publice a cîinilor din toate timpurile.

Un ins în trecere pe-acolo și, neîndoielnic, fără căpătîi, pentru că la ora asta a zilei – 11 dimineața –, cînd tot omul își cîștigă existența cu sudoarea frunții, are timp să-l piardă, și-a pus în gînd să-l ademenească cu un os.
Dulăul nici măcar nu tresare.
Stă mai departe cu botul pe labe și privește lumea și viața pe sub sprîncene.

Insul renunță pînă la urmă, deopotrivă intrigat și supărat că reacția dulăului nu corespunde Teoriei pavloviene.
Lasă, totuși, osul pe iarbă pentru că nu vrea să apară pe Marele Bulevard cu așa ceva în mînă.

După ce-l vede ieșit pe portiță, deși sînt larg deschise și porțile mari, pentru vehicule și autovehicule, dulăul se ridică alene, se apropie de os fără grabă, ca și cum ar face asta, deoarece n-are treabă și se străduie să omoare timpul, îl miroase temeinic, ca și cum ar ține să se convingă că insul a lăsat chiar un os și nu l-a tras pe sfoară, lăsîndu-i unul din lemn. Nu-l înșfacă însă.

Se întoarce de unde a plecat mai înainte și se așează din nou cu botul pe labe. Din această poziție, aruncă osului priviri de Stăpîn. Da, acum e al lui, poate face ce vrea cu el.

Deodată, se ridică (din nou alene), o ia drept spre os și-l ia în gură. Îl aduce la locul statului cu botul pe labe și-l pune la cîțiva centimetri distanță de bot.

Acum chiar că osul e al lui, numai al lui.
Cine să îndrăznească să i-l ia chiar de sub nas?!

*

Prăvălia cu animăluţe din Mall oferă trecătorilor spectacolul gratuit al necuvîntătoarelor în plină activitate: căţei care dorm făcuţi covrig, mîţe care se uită la tine suspicioase, iepuri care nu-şi găsesc astîmpărul şiun şarpe care se dă huţa pe o imitaţie de creangă.

*

La Petshop, se ajunge coborînd cîteva trepte abrupte, din genul celor care duc la subsol.
De o parte și de alta a unui coridor scurt, retezat în mersul său de un perete de beton umed, se înșiră buticuri și ateliere.

Pe dreapta cum intri, e o Ceasornicărie.
Ceasurile clasice sînt mai mult de ornament.

Ceasornicarul, un bărbat care gîfîie din greu, deși nu suferă de astm, cîștigă din înlocuirea bateriilor la ceasurile electronice.

Pe stînga, e însă Petshopul.
Bunătățile destinate cîinilor și mîțelor stau mai mult pe podeaua de ciment decît pe rafturile de pe pereți.
Prin fereastra de la înălțimea trotuarului se văd doar picioarele trecătorilor.

Deosebești, totuși, un bărbat de o femeie.
Nu numai după încălțăminte.

Pereții sînt împodobiți cu portrete idealizate de cîini și pisici, greu de găsit în realitate.
Pe trotuar, la intrarea în subsol, stă lungit în ipostaza de repaos un cîine alb, cu buline cafenii pe cap.

Trecătorii îl ocolesc, nițel speriați de mărimea lui, deși n-ar avea nici un motiv temeinic să se neliniștească.

— E mascota magazinului! zice vînzătoarea, totodată și patroană, deși eu n-am întrebat-o cei cu dihania aia de afară.

Ceva, în genul:
— Uite ce bine mă simt folosind produsele de la Petshop!

*

De vreo săptămînă, postul de radioficare al satului transmite în pîlniile difuzoarelor din stîlpi, ca amintirile dintr-o gară pustie, precizări cruciale din partea Primăriei:
„Animalele vii nu pot fi tăiate fără certificat de sănătate şi foaie de deplasare prin teritoriu”.

E un text inutil.
Nimeni din sat nu taie vreun animal viu, deoarece sub acest titlu au rămas în sat doar cîinii şi mîţele