Elisabeta Lăduncă, o băbuţă cuvioasă, văzîndu-şi de-ale ei în Vintileasa Deal, nu-şi mai găseşte locul.
Cei doi copii – Lenuţa şi Vasilică – amîndoi rostuiţi pe la casele lor, ea la Braşov şi el, la Bucureşti, aflînd de asta au crezut mai întîi c-a lovit-o iar prevestirea morţii. Din cînd în cînd pe Elisabeta Lăduncă o apucă îngrijorarea că, uite, vine moartea şi ea n-a pregătit nimic pentru asta. Se grăbeşte atunci să meargă la Cimitir, să vadă dacă locul de mormînt cu crucea avînd pe ea scrisă deja numele Elisabeta Lăduncă, n. 13 martie 1930 – m. …., data morţii urmînd să fie completată de alţii, e acolo şi nu l-au furat unii, deschide uşa camerei de la drum, unde stă lada cu de toate şi verifică dacă nu-i lipseşte ceva din îmbrăcămintea de înmormîntare.
După toate acestea, vine Ghiţă Ghiţulică, sanitarul satului, anunţat de copii prin telefonul mobil, îi pune ventuze şi, gata, băbuţii îi revine liniştea.
De data asta le zisese la telefon sanitarul neliniştile n-aveau legătură cu moartea ei.
Aveau legătură – şi încă ce legătură! – cu stresul viţelului.
În fiecare duminică dimineaţa, Elisabeta Lăduncă asculta slujba de la Patriarhie, transmisă în direct. O asculta ca şi cum ar fi fost acolo, la Bucureşti, în Dealul Patriarhiei, în Catedrală şi ar fi urmărit pe cei din jur în închinările şi mătăniile care se succedau automat, potrivit procedurilor. Înainte de asta, se spăla, îşi punea rufărie curată şi veşminte de biserică. Alte bătrîne din sat mergeau la ora asta la biserică unde ascultau slujba ţinută de noul preot, Grigorie Coşcolete, observînd a nu ştiu cîta oară că părintele e prea tînăr pentru meseria asta, dar că nu-i nimic, o să îmbătrînească şi el! Ea, însă, Elisabeta Lăduncă, prefera să meargă (cu gîndul, fireşte) la Catedrala Patriarhiei, de la Bucureşti, unde slujea ditamai Preafericitul, noul Preafericit, pentru că celălalt murise de ceva vreme. Copii îi cumpăraseră şi un sistem de boxe, care amplificau radioul, astfel că duminica dimineaţa, peste toată Vintileasa Deal se revărsa corul Patriarhiei, atît de frumos că pînă şi mîţele, atît de pofticioase de felul lor, se înfrînau să întindă laba chiar dacă bucata de brînză era acolo, în faţa lor, uitată de gospodina zăpăcită de atîtea treburi.
În dimineaţa cu pricina, Antena satelor nu mai transmise în direct slujba de la Patriarhie. Un redactor al Postului, de la alt Departament decît cel religios, făcuse şi difuzase o anchetă despre o afacere cu brichete a Patriarhiei (era vorba de o brichetă care imita Duhul Sfînt deasupra Apelor). Patriarhia trimisese un drept la replică ţîfnos, pe care şeful Departamentului refuzase să-l difuzeze. Drept urmare, în toate bisericile din ţară preoţii consacrară o parte din predicile lor duminicale blasfemiei de la Atena satelor. Supăraţi, mai marii Postului hotărîră întreruperea transmisiei în direct de la Patriarhie în partea rezervată Patriarhului. O înlocuiră cu Sfatul medicului veterinar. Astfel că, la un moment dat, cînd tocmai se ridicase de pe covorul pe care aşternuse mătănii, băbuţa Elisabeta se pomeni cu o voce de bărbat blînd, de treabă, sfătuindu-i pe gospodari să aibă grijă de stresul viţelului.
Stresul viţelului apare – continua să depene vocea – la o lună după naştere. Cînd, prin înţărcare, viţelul rupe cordonul ombilical care-l leagă imaginar de mamă şi capătă conştiinţă de sine. Acum – strigă vocea brusc răguşită, de parcă ar fi lovit-o spaima pe neaşteptate – se joacă soarta viţelului. Dacă te uiţi urît la el, da mai ales, dacă-l cerţi fără motiv, se stresează şi poate muri. Dacă nu moare, rămîne toată viaţa cu grele răni sufleteşti. Partea Patriarhului se încheie. Ca urmare, în boxe reveni transmisia în direct de la Patriarhie, sub înfăţişarea cîntecelor duioase.
Elisabeta Lăduncă se prăbuşi în succesiunea de cruci şi mătănii potrivit procedurilor, dar gîndul nu-i mai era la slujbă, la Aleluia şi la Judecata de Apoi, ci la bietul viţel.
Se uitase ea urît la el în ultima vreme?
Nu-şi amintea.
Dar dacă se uitase?
Dar dacă viţelul era deja stresat.
Fără a-şi scoate veşmintele de biserică, se duse în şopron, unde amenajase culcuşul viţelului după înţărcare.
De cum o văzu, viţelul se ridică, întinse botul spre ea şi mugi tînguitor.
Să ştii că l-am stresat! îşi spuse Elisabeta Lăduncă, străduindu-se să se uite cît mai frumos la el.
Dădu să-l îmbrăţişeze şi să-l pupe pe botişor.
Veşmintele sale miroseau însă a vechi, a stătut, şi cînd se apropie de viţel, acesta se feri într-o parte, gata să rupă lanţul.
Nu mă mai suportă! îşi spuse băbuţa şi, o clipă, căzu pe gînduri. Tresări înviorată, merse în grajd şi se întoarse cu văcuţa ţinută de lanţ. Voia ca văcuţa să garanteze pentru ea.
De cum văzu vaca viţelul se năpusti la ugerul de care fusese lipsit atîta vreme.
Vaca nu-l mai recunoscu.
Dădu să-l împungă, viţelul se feri.
Elisabeta Lăduncă se puse pe plîns.
Era un dezastru!