Soția îmi cere s-o ajut să ducă pe cei doi – Tzontzy și Motty – la vaccinat.
Clinica e la cîteva sute de metri de locuința mea. Un subsol al unei case interbelice, folosit de proprietara casei pentru tratarea animalelor. Are și un spital. O cameră nu mai mare decît o sufragerie. Pe lîngă pereți au fost așezate, una departe de alta, cuști. Dincolo de gratii, ca într-o celulă de penitenciar, descoperi prin întunericul diluat privirea atentă a unui pisoi și, evident, mustățile, de care simți nevoia să-l tragi.
Și Tzontzy și Motty sînt grăsani. Tzontzy mai e cum e. Motty e însă ca dracu, dacă-l vezi cu burta atîrnîndă, ca un chiabur din caricaturile de la gazetele de perete ale sindicatelor. De fiecare dată cînd îi ducem la consult, aflăm că trebuie să-i punem la slăbit. Soția i-a vîrît în cuști. Una dintre ele e nouă. Ține locul unei cuști mai vechi, cea care a stat Titiza I, înainte de a muri.
Iau într-o mînă și în cealaltă ca pe niște cufere, cele două cuști. Sînt grele. Pînă la clinică încerc însă un sentiment străin. Cel dat de faptul că duc două ființe vii. Teoretic, fiecare dintre cei doi e o greutate. Nu diferită, în materie de atîrnare, de un bolovan sau de un motor stricat. În realitate sînt ființe vii. Și chiar dacă nu-i văd în timp ce merg simt în brațe că sînt ființe vii.
*
Profit de absenţa soţiei (e la spital) pentru a fi cum vreau eu faţă de pisoi şi nu politically corectness, cum îmi pretinde ea.
A fi autentic trumpist faţă de un pisoi înseamnă a striga la el Zît! cînd îşi ia nasul la purtare sau a-i arde vreo cîteva cînd nu mă ascultă.
Pe uşa lăsată deschisă a biroului, îşi face apariţia pisoiul.
După cîţiva paşi se opreşte, se aşază în fund şi mă priveşte teatral.
Nu trece mult şi mă trezesc cu el pe birou.
Biroul meu e plin de cabluri, creioane, pixuri, boxe, memory stickuri, ceasuri deşteptătoare.
Fiecare pas făcut de pisoi în acest balamuc riscă să producă un dezastru.
Să-mi scoată din priză un device.
Să-mi trîntească pe podele un ceas deşteptător.
Să-mi răstoarne paharul cu pixuri şi stilouri pus la îndemînă, în dreapta calculatorului.
– Zît! strig la el.
Se opreşte o clipă, se uită la mine, după care se mişcă mai departe.
Mă prefac că-i ard una.
Nu fuge, nu sare după masă, cum m-aş aştepta.
Rămîne pe loc. Îşi fereşte însă capul, ca şi cum ar vrea să pareze lovitura.
Îşi vede mai departe de deranj.
– Ei drăcie! Dobitocule! răcnesc şi, repezindu-mă, îi ard una de-l arunc de pe birou, pe podele.
Se redresează şi se vîră sub masă.
– Hait! îmi zic, amintindu-mi lecţiile soţiei din manualul vorbit zilnic – Cum să te porţi frumos cu pisoiul – să ştii că s-a supărat pe mine.
Nu trece mult şi-l simt linguşindu-se pe lîngă tălpi.
După care, îl apucă nebunia să mă muşte.
Dau să-l răstorn. Nu-l impresionează. E convins că vreau să mă joc cu el. Îmi vîr mîna în mîneca treningului, ca să n-aibă de unde mă înşfăca, şi mă reped la el. Se dă pe spate aşteptînd. Cînd ajung cu mîna la burta lui, mă prinde cu gheruţele şi-şi înfige colţii în mînecă. Nu-l ţine mult. Stofa nu-l încîntă. Are nevoie de carne. Aşa i-o fi scris în memoria genetică.
Înainte de a ieşi din birou, îl prind (deşi se apucă cu ghearele de covor) şi-l arunc afară, pe podele din holul de la baie.
Din motive care-mi scapă, o zbugheşte sub masa din sufragerie.
*
Printre mîţele deja clasice în reuniunea din faţa uşii de la blocs-a ivit un motănel ce pare frate cu Ţonţu. E un Ţonţu mai tînăr şi mai deschis la culoare. Deşi prudent cu bipedele, motănelul deschide gura într-un mieunat linguşitor cînd vine vorba de mîncare. Clasicele străduţei – Miorlăita 1 şi Miorlăita 2, zise aşa deoarece miorlăie mai puţin decît Miorlăita 1 – sînt mofturoase. Nici nu se uită la boabele aşternute pe trotuar sub formă de dîre de soţie, ori de cîte ori iese din bloc. Deseori, dacă e acasă cînd revin eu de la bibliotecă îi semnalez hoarda de mîţe, de cum deschid uşa. Soţia ia cutia cu boabe deja pregătită şi coboară în stradă, pentru exerciţiul de Maica Tereza a mîţelor de pe stradă. Clasicele dau fuga la soţie – şi la mine, cînd sînt singur – pentru sceneta cu ridicatul în două lăbuţe şi acceptarea mieunată a mîngîiatului pe căpşor. Motănelul, în schimb, n-ar face aşa ceva în veci. Şi nu doar pentru că e sălbatic, ci pentru că el de cum simte paraşutarea boabelor se năpusteşte la grămăjoară şi se apucă de înfulecat pe rupte.
Ca şi pe Ţonţu, îl simpatizez, deoarece văd în el tînărul vînjos, viril, înzestrat cu inteligenţă şi ambiţie, din straturile de jos ale societăţii: gata să parvină în Lumea Înaltă pe cont propriu.
Ce mai încolo și-ncoace:
Un Julien Sorel al mîțelor!