În iarba bătrînă a ogrăzii, crescută scurt, dar viguros, viţelul, cîinele şi pisoiul se bucură de o libertate neaşteptată. Cîinelui i s-a dat drumul în cinstea copiilor veniţi de la Bucureşti. Stă de regulă atît de strîns lipit de cuşcă, încît ai impresia că se va spînzura la un moment dat. Slobozit, nu mai ştie cum să-şi exprime slugărnicia faţă de eliberatori. E ca un poet famelic mituit de un bogătaş. Se dă cu burta-n sus indecent, schelălăie leşinător, o rupe la fugă pe neaşteptate şi aleargă încolo şi-ncoace, fără un itinerariu precis...

Pantelimon Găvan a fost cu calul la un medic veterinar din Floreşti. A avut multe bătăi de cap. La rînd, în faţa lui, era o femeie între două vîrste, cu un căţel isteric. Pînă a intra în cabinet, căţelul a lătrat tot timpul calul. Dacă la început, ceilalţi pacienţi – un pisoi cu o problemă la ochiul stîng, un dulău cu gîtul prins într-o pîlnie de ghips, ca să nu-şi smulgă bandajul, şi un ursuleţ cu blăniţa pîrlită – urmăriseră liniştiţi disputa, cînd calul începu să dea semne de nervozitate, pe toţi îi lovi agitația.

Grădina Zoologică a Orașului se mîndrea cu un urs. Mare lucru nu avea Grădina pe lîngă urs. Nu departe de cușca ursului, rodea morcovi, ca-n desenele animate, un iepure. Vecină cu ursul era vulpea. Cele cîteva animale din cuști se găseau și în Munții din jur. Era mai greu și, desigur, mai periculos să-i întîlnești în Pădure, dar, oricum nu se putea spune că la Grădina zoologică găseai animale pentru care trebuie să mergi pînă în Africa. Cu toate acestea, Grădina sau mai bine zis Grădinița Zoologică, a ajuns de faimă în toată țara. Nici acum nu se știe cum s-a răspîndit vestea că ursul poate profeți dacă vine sau nu primăvara.

Între cei doi vecini – Vasile Pătrăulea şi Dinu Dinuţ – s-a ivit şi a înflorit pînă la proporţiile unui proces un conflict. Totul a pornit de la obiceiul prostesc al calului lui Vasile Pătrăulea de a întinde gîtul peste gardul care desparte cele două proprietăţi. Dinu Dinuţ trebăluia prin ogradă, cum face tot gospodarul de la ţară. Bătea un cui într-o scîndură a gardului de la drum, care sta să cadă. Îşi bombănea cîinele ,care îi dădea tîrcoale, dînd din coadă linguşitor, deşi n-avea nici un motiv s-o facă.

Florin Bărbălău, băiatul cel mare al lui Costache Bărbălău, e faimos în sat, pentru că ori de cîte ori vine de la Bucureşti, unde lucrează, toţi cîinii dau fuga să se ascundă pe unde pot. Florin Bărbălău nu anunţă cînd vine pe acasă decît pe taică-său, rămas văduv, ca să-i pună la punct camera de la drum, unde doarme. Cu toate acestea, trecerea lui pe uliţe, în drumul de la şosea spre casă (n-are maşină, vine cu microbuzul de Vidra), e ştiut de toţi cei din spatele gardurilor. Cîinii, pînă atunci liniştiţi, lungiţi la soare cu acea indiferenţă de invidiat, întîlnită doar la animalele sătule, sar în sus şi o zbughesc în cuşti, căutînd să se vîre cît mai adînc.

Deşi nici o firmă nu-mi sare în ajutor, nimeresc pînă la urmă sediul televiziunii. Plouă cu găleata. Am lăsat maşina parcată lîngă trotuar, nu departe de poarta căzută într-o rînă, ca de gospodărie de ins ocupat cu băutura, şi, punîndu-mi pe cap dosarul cu documente pe post de umbrelă, am rupt-o la fugă pînă la prima treaptă a scării, apărată de ploi printr-o streaşină de plexiglas. E opt seara. Peste curte, peste clădire, peste copacii din Parcul lîngă care se află sediul televiziunii, stăruie tăcerea tipică ploilor cu găleata.

Deşi s-a ivit soarele (hotărît, pare-se, să-și facă jobul), pojghiţa de gheaţă de pe aleea principală nu s-a topit. Zăpada de pe aleile secundare, neumblate, scîrţîie siberian sub paşi. Înaintînd prin zăpadă, dau fuga spre mine, de cum m-au văzut, cîinii care-şi duc viaţa în incinta Instituţiei. Judecînd după privirile lor vesele, dar mai ales după cozile ridicate, mă cred unul de-al lor. De cum au ajuns prind a mă împinge cu boturile, ridicînd spre mine privirile tipice cuiva care aşteaptă un cadou.

Un turist japonez, venit în România ca s-o bifeze ca vizitată, după care urma să meargă în Bulgaria şi Grecia, potrivit hărţii, a fost muşcat de un maidanez. Călătorul din Țara Soarelui Răsare se afla în Piaţa Revoluţiei, fostă a Republicii, întrebîndu-se cum s-ar putea trage în poză împreună cu Nicolae Ceauşescu, executat la Târgoviște, cînd un maidanez jigărit, fără o parte din coadă, tăiată de nişte derbedei, s-a apropiat pe nesimţite şi şi-a înfipt colţii în turul pantalonilor.

Prin Legea adoptată de Parlament în unanimitate, s-a înființat profesia de avocat al animalelor. Acesta poate reprezenta în instanță clienți precum oi, capre, vaci, curci, cai, care depun plîngeri împotriva stăpînilor pentru rele tratamente. Aceeași Lege prevede sancțiuni severe pentru infracțiunile comise de oameni față de animale, inclusiv față de cele sălbatice. Dacă-i spui unui cîine Marș de aici! și acesta depune plîngere penală împotriva ta, riști să te pricopsești cu o amendă contravențională strașnică. Animalul poate cere și despăgubiri morale.

Singurul cîine rămas din haita Instituţiei după raidul inopinat al hingherilor e un dulău negru, cu părul lucios, mai mult voinic decît gras. Cît e ziua de mare aleargă de colo pînă colo prin parcul Instituției fără un motiv anume, doar aşa, să nu spună trecătorii că e un pierde vară. Pe celălalt trotuar şi-a făcut apariţia un alt dulău. Tot negru, deşi, mai puţin vînjos şi mai puţin lucios. Umblă şi el cu botul pe asfalt, ca şi cum ar căuta ceva. Ceva ce tocmai a pierdut. Teritoriul peste care dulăul instituţiei e stăpîn se întinde doar pînă la gardul din zăbrele. Nu cuprinde trotuarul dinspre Instituţie şi, cu atît mai puţin, trotuarul de vizavi.