Pe un coş de gunoi verde jigărit, culoarea denunţată şi de uniformă, a celor de la Rebu, cineva a lipit pe lat o coală A4.
Sub poza unei pisici făcute cu telefonul mobil scrie, tras la şapirograf:
„Pierdut pisică nebunatică.
Răspunde la numele «Miţi» şi ne este tare dor de ea.
Oferim recompensă”.
Reproducerea nu lasă impresia unei persoane nebunatice.
De ce i-or fi zis aşa autorii apelului?
Ca să-l sperie pe cine a găsit pisica (Auleo! m-am fript, asta o să-mi dărîme toată casa!) şi s-o aducă Stăpînilor cu sau fără recompensă?!
*
Pe trotuarul proaspăt spălat, respirînd austeritatea dimineţii, stă lungit un cîine alb.
Din cînd în cînd se purică.
Nu-ţi dai seama cînd şi de ce s-a aşezat aici, pe trotuarul străduței puţin circulate.
De cum mă vede, se ridică alene, fără să se grăbească, se scutură de pureci şi o ia de-a lungul gărduleţului. Se vîră pe sub poartă de fier forjat a clădirii albe din colţ.
Cînd ajung în dreptul lui, se apucă să mă hămăie.
Al dracului!
Ca să mă poată lătra în voie şi-a pus pielea la adăpost mai întîi.
*
La umbra mică, asemenea unui stat ivit pe harta lumii prin secesiune, rostuită de un plop la început de drum în viaţă, doarme lungit pe asfalt, ca şi cum ar fi în pat, un dulău negru cu capul mare şi un vîrf de ureche alb, ca un zbenghi,
Cînd ajung în dreptul lui, ridică pleoapele şi fără să se mişte, măcar, îmi aruncă o privire constatatoare.
– Pis! Pis! mă prostesc eu definitiv şi irevocabil, ca o sentinţă dată de Înalta Curte.
Dulăul sare în picioare, deschide botul şi mă hămăie sonor de cîteva ori.
După care se lungeşte la loc.
S-a simţit ofensat pentru că l-am confundat cu o mîţă?
*
Observ în materie de reguli de circulaţie un maidanez nu doar la Bucureşti, ci şi la Palermo în Sicilia mafiotă. Bulevardul care trece prin Centru are o lăţime considerabilă. Parcurgerea zebrei e o aventură de Columb. Chiar şi pentru un om, d-apoi pentru un cîine, fie el şi maidanez, de regulă mai isteţ decît alintaţii cîini de casă. Dulăul la care mă uit dă să treacă Via Roma. Face cîţiva pe zebră şi se repede înapoi. Maşinile vin în viteză fără a da semne că ar şti de prioritatea acordată pietonilor, indiferent de numărul de picioare pe care se deplasează. După cîteva tentative eşuate, dulăul se aşează în fund şi prinde să latre furios.
Dă glas – cum ar zice jurnaliştii – indignării faţă de nesimţirea conducătorilor auto.
*
Pe la ora prînzului, trecînd pe străduţa mărginaşă, deşi e în Centru, pavată cu pietre, poţi vedea în faţa minimarketului, cinci pisici stînd în coadă, şi privind fix, a aşteptare, pe uşa pe care scrie:
Interzisă vînzarea de ţigări şi băuturi persoanelor sub 18 ani.
Dintr-o clipă într-alta, uşa se poate deschide, pentru ca în prag să apară Stăpînul minimarketului şi Înaltul protector al pisicilor, gata să le arunce felii de salam.
Pînă nu demult, aşteptau astfel la uşa blocului aşezat cîteva zeci de metri mai încolo. Protectoarea – pentru că în bloc locuia o Protectoare – ieşea cu o cutie de plastic în mînă din care răsturna pe trotuar, în cîteva grămăjoare să poată mînca şi neputincioasele, boabe de mîncare. Cînd s-a ivit ocazia unei delicatese precum feliile de salam, toate cinci s-au mutat, cu aşteptare cu tot, la uşa minimarketului.
*
S-a făcut trei noaptea.
Pînă şi bodyguarzii firmelor de pază s-au retras în paralelipipedele lor, semănînd cu nişte WC-uri publice mobile. Nicio lumină la ferestrele blocurilor joase, aşezate de o parte şi de alta a străduţei, ca oficialii la parada de Ziua Naţională. Un bec al municipalităţii se zbate să rămînă aprins mai mult decît un minut.
Străbate străduţa pustie cu scopul mai mult decît evident de a ajunge în Marele Bulevard un lucrător ostenit.
De cum s-a ivit în capul străzii îl iau în primire cîinii, alergici, din cîte se ştie, la roţi care se învîrt fără să le fi obţinut aprobarea şi la inşi cu fesuri de lînă.
*
Fundătura Barbu Delavrancea. Un bloc de patru etaje s-a pus de-a curmezişul drumului pe care ai putea ajunge în Marele Bulevard, direct, fără a fi obligat să ocoleşti prin Parcul nesigur. Maşinile celor care au serviciu după-amiaza şi, deci, mai sînt încă acasă, stau una în faţa celeilalte ca inşii resemnaţi să aştepte la o coadă nesfîrşită. De pe capota unui Mercedes un motan tărcat cu fălci tari, un Jean Valjean al unui Victor Hugo al mîţelor, pîndeşte o pisică înflorată, cu trăsături gingaşe.