„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Proza

A născut pisica

Cinci pisici şi-au găsit spaţiul vital în curticica Institutului de Arheologie, de pe strada Ambasadei italiene. Clădirea institutului e una dintre cele care stau să cadă. Dacă n-ar fi plăcuţa de lîngă poartă, ai crede că la capătul aleii se ridică o clădire de decor închiriat pentru un film despre decăderea mîndrei aristocraţii româneşti sub talpa bocancilor proletari, după 23 August 1944. Pisicile se strecoară de la un boschet la altul fără a da nici cea mai mică atenţie cuburilor de piatră ale căror inscripţii în latină mărturisesc rămăşiţele podului lui Apollodor din Damasc.

Continuați lectura >

Cum a fost salvat Negrulici

Negrulici, astfel alintat de persoanele de sex feminin din instituție, deși e ditamai dulăul, a sărit din greșeală în bazinul gol al fîntînii arteziene. În Parcul vast, cu aspect de pădure lirică din filmele rusești, a fost construită o fîntînă arteziană sugerînd drapelul național și chiar trimițînd la el cînd mecanismul funcționează, deoarece apa țîșnește în sus în trei culori. Fîntîna în activitate e mai mult decît costisitoare. Astfel că i se dă drumul doar în anumite momente, stabilite de Consiliul de administrație: Ziua Națională, Ziua Instituției și, evident, cînd vine Președintele. Pînă atunci bazinul fîntînii e gol și, cum are ceva adîncime, periculos pentru ființele necuvîntătoare, mai ales dacă acestea sînt, precum Negrulici, greoi.

Continuați lectura >

Nemaivăzuta Istorie a Pisoiului salvat de mine

Soneria, sub formă de clișeu de bing-bang, umple casa. Au venit cei de la UPC, trimiși pentru a-mi schimba cablul coaxial (reproduc și eu, ca rața, zisele lor telefonice) cu fibră optică. Pisoiul stă pe scaunul din jurul mesei din hol în poziția tipică de Privit la mine ca și cum ar fi curios. Pînă nu demult l-am văzut lungit pe masă, în poziția: Ăsta e locul meu, și fac cu el ce vreau (ca să iasă rima ar fi trebuit să scriu Locul Meau. Brusc, face un salt și se vîră sub dulapul cu cărți din hol într-o disperare de a se ascunde care mă uluiește.

Continuați lectura >

S-a simțit ofensat, pentru că l-am confundat cu o mîță?!

Pe un coş de gunoi verde jigărit, culoarea denunţată şi de uniformă, a celor de la Rebu, cineva a lipit pe lat o coală A4. Sub poza unei pisici făcute cu telefonul mobil scrie, tras la şapirograf: „Pierdut pisică nebunatică. Răspunde la numele «Miţi» şi ne este tare dor de ea. Oferim recompensă”. Reproducerea nu lasă impresia unei persoane nebunatice. De ce i-or fi zis aşa autorii apelului?

Continuați lectura >

Despre cîini, mîțe și alte viețuitoare. Instinctul de proprietar al osului

La vreo doi metri de aleea proaspăt spălată cu furtunul, stă pe pajiștea Părculețului un dulău alb cu pete negre pe burtă și pe o jumătate de nas. Și-a pus botul pe labe pentru a corespunde pînă la cele mai mici amănunte imaginii publice a cîinilor din toate timpurile. Un ins în trecere pe-acolo și, neîndoielnic, fără căpătîi, pentru că la ora asta a zilei – 11 dimineața –, cînd tot omul își cîștigă existența cu sudoarea frunții, are timp să-l piardă, și-a pus în gînd să-l ademenească cu un os..

Continuați lectura >

Despre cîini, mîțe și alte viețuitoare. Stresul Viţelului

Elisabeta Lăduncă, o băbuţă cuvioasă, văzîndu-şi de-ale ei în Vintileasa Deal, nu-şi mai găseşte locul. Cei doi copii – Lenuţa şi Vasilică – amîndoi rostuiţi pe la casele lor, ea la Braşov şi el, la Bucureşti, aflînd de asta au crezut mai întîi c-a lovit-o iar prevestirea morţii. Din cînd în cînd pe Elisabeta Lăduncă o apucă îngrijorarea că, uite, vine moartea şi ea n-a pregătit nimic pentru asta. Se grăbeşte atunci să meargă la Cimitir, să vadă dacă locul de mormînt cu crucea avînd pe ea scrisă deja numele Elisabeta Lăduncă, n. 13 martie 1930 – m. ....

Continuați lectura >

Și dulăul are drept la imagine!

Bulevardul Republicii din Sinaia, pe la prînz. Cele două pisici de la casa cu coloane, cum urci spre intersecție, au ieșit la soare în pridvor. Una se spală cu sîrguință, concentrată, de parcă ar face duș. Cealaltă se uită la stradă ca și cum ar ține neapărat să piardă vremea. Cîteva case mai încolo se întinde o curte în pantă locuită de găini. De fiecare dată cînd trec pe acolo mă opresc pentru a mă întreba de ce dau ele cu ciocul în pămînt de dimineață pînă seara, ca și cum ar căuta ceva pe care nu-l pot localiza precis, pentru că n-au hartă.

Continuați lectura >

Cum deschide Tontzy ușile care se deschid

M-am apucat să-l studiez pe Tzontzy, mult mai atent și mai ales mult mai sistematic decît pînă acum. M-am gîndit c-aș putea descoperi adevăruri revoluționare despre pisici și, în felul acesta, poate, să iau chiar premiul Nobel pentru știință. Evident, împreună cu un alt cercetător, în cazul lui,  al cîinilor. Am mai făcut-o, dar a fost întîmplător, în fugă și, ca să spun așa, cu coada ochiului. Am început, după cum era de așteptat, cu studierea felului în care Tzontzy deschide ușile de unul singur. Evident, cînd acestea nu sînt încuiate cu cheia pe dinăuntru

Continuați lectura >

Motanii diferă prin felul în care țin coada

E zece noaptea. O tăcere deplină s-a instalat peste Găgești-Deal unde vin din cînd în cînd pentru a-mi încărca bateriile. Nu mai e mult și dinspre Măgură vor venii, stins ca și cum și-ar da ultima suflare, sunetele de clopot de la Schitul din Valea Seacă. Dacă ridic privirea văd departe în vîrful Măgurii luminița de veghe a observatorului.E zece noaptea. Ora cînd Nas-Rupt cum îi spun eu motanului din vecini, plin de scaieți și purici, gata de bătaie în orice clipă, își face apariția în ogradă.

Continuați lectura >

„Cățelul” bate la ușă cu coada

Din relatările soției înțeleg că sub fereastra balconului nostru, pe plasa de sîrmă plantată acolo de vecinul de la parter, vin ca să cerșească mîncare două pisicuțe flămînde. Fac parte din Divizia de pisicuțe ale bătrînei din blocul de lîngă noi. Pe fereastra balconului văd direct în camera bătrînei pisicile umblînd de colo-colo cu treburi despre care doar ele știu. Bătrînica s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, neputincioasă. Nu mai are cine să hrănească pisicile. Două dintre ele și-au făcut drum pînă la fereastra balconului nostru. Soția le dă de mîncare într-un coșuleț prins cu sfoară, așa cum era hrănit Vercingetorix în hruba de la Roma, înainte de a fi atîrnat în carul triumfal al lui Iulius Cezar.

Continuați lectura >