Lucrez în chioşcul proaspăt construit, în locul anteriorului, care era mai mic şi fără ferestre. Lucrez e un fel de a zice. Mă fac că lucrez. După cum era de aşteptat, entuziasmului primelor zile de după venirea aici, în Găgeşti Deal, i-a luat locul plictiseala. Poate oboseala cronică, strînsă în mine prin agitaţia dinainte de a pleca din Bucureşti, provocată de iluzia mea că mai am încă forţa tinereţii. Poate monotonia zilelor de aici. Trezit de dimineaţă, dat din picioare la bicicleta medicală, trecut în chioşc pentru a bate Diario (transcrierea ideilor care-mi vin prin cap), lecturi din Arghezi, somn, iar bicicletă, iar chioşc.

De vreo cinci ani încoace, de cum maşina a pătruns în ograda casei bătrîneşti din Găgeşti-Deal, sfărîmînd cu trosnituri crenguţele picate din nuc şi apăsînd cu cauciucurile iarba crescută de-a valma, îşi face apariţia Pisica. Scriu Pisica şi nu Pisicuţa sau Pisoiaşul, deoarece, deşi micuţă, pisica e bătrînă şi, îndeosebi, pentru că nu ştiu cum îi spune adevăratul stăpîn. Cine sînt adevăraţii stăpîni, n-am aflat nici acum, după cinci ani de descinderi, în Găgeşti-Deal, o dată la două săptămîni, cum n-am aflat nici de unde vine cînd apărem noi şi unde dispare cînd plecăm. Oricum, la coborîrea din maşină, înainte de a descărca bagajele, dăm cu ochii de ea.

Cățeaua de la Găgești, căreia îi zicem, din motive de political correctness, Cățelul, refuză să intre în cușca nouă, adusă de la București. Am cumpărat-o de la un magazin din marginea Capitalei, pentru că eticheta de deasupra informa că e o cușcă pentru un cîine de la țară. Titlul era urmat de o întreagă istorie din care se înțelegea că un cîine (dacă aveți cumva) de la țară nu poate fi lăsat, ca pe vremurile dictaturii, în frig, în ploaie, în ninsoare. Cușca din fața noastră fusese special construită pentru un cîine de la țară. La conceperea ei își spuseseră cuvîntul renumiți specialiști din România și din străinătate în psihologia cîinilor, disciplina Cîine de la țară din Europa de Est.

Zilelor de ger (nu chiar de Gerul Bobotezei) le-au luat locul zilele cu soare. Suntem în februarie. Și totuși afară parcă e aprilie. Soția a decis să mute înapoi pe balcon, sau mai degrabă pe balconaș, Floarea. Floarea e o floare. Sădită într-un recipient de lut, așezat pe o platformă cu rotile, se răsfrînge peste margini, acoperindu-le. Cînd a venit gerul, am mutat-o de pe balcon în casă. Acum trebuie s-o ducem la loc. Între balcon și camera în care a stat Floarea temporar se ridică pragul ușii. Destul de înalt. Operațiunea Mutarea cere implicarea mea întrucît recipientul trebuie ținut ca să nu cadă cînd e trecut peste prag.

Motty și Tzontzy au boabe diferite. Asta pentru că Motty trebuie să țină regim. Boabele lui Motty sînt fără calorii. Nu știu cum sînt la gust, dar, judecînd după cum le mănîncă Motty, sînt pentru motani ceea ce pentru noi ar fi brînza slabă de vacă. Celor doi li se pune de mîncare în locuri diferite și, se înțelege, în recipiente diferite. Dacă mănîncă în același timp, soția îi supraveghează ca nu cumva să-și schimbe boabele. Asta pentru că Tzontzy, nesuferit cum e, văzîndu-l pe Motty mîncînd, lasă boabele sale (bune, pentru că nu sînt de regim) și merge la boabele lui Motty. În relația dintre cei doi Motty e cel care lasă de la el. La o adică, într-o încăierare Tzontzy iese ciufulit rău. Cu toate acestea cel care caută scandal cu orice preț e Tzontzy.

Seara, cînd mă întorc de la bibliotecă, zuruind pe asfalt rotilele celor două valize, burdușite cu cărți, de se interesează taximetriștii, văzîndu-mă, dacă merg cumva la gară, îmi găsesc soția în fotoliu, la televizor. Urmărește seară de seară un serial ajuns la incredibilul număr de șase sezoane, deși personajul principal e un polițist criminal în serie ce-ar fi trebuit demult descoperit și arestat de autoritate, cum se întîmplă în toate producțiile cinematografice ale Hollywoodului proletcultist, cu toți criminalii. De data asta o găsesc în fața ușii de la bucătărie, ținînd în mîini o mătură cu coada lungă: – Ce faci? întreb, sincer curios, și nu ca altădată, din politețea de tip How do you do? – Îi păzesc să nu se încaiere.

Negruţ, dulăul cu părul negru şi lucios, ca de lăutar dat cu briantină, mă vede dincolo de peluza arsă de frigul iernii. Ar fi de aşteptat s-o ia direct prin iarbă. E mai scurt decît pe alee. Pentru un dulău asta înseamnă: – economie de mers şi, se înţelege, de energie, dată pînă la urmă de oasele tot mai greu de procurat; – şansa de a-mi arăta în chip zdrobitor cît de tare şi-a dorit să mă vadă. Cu toate acestea, Negruț n-o ia de-a dreptul prin iarbă. Se angajează pe aleea de asfalt, ocoleşte clădirea sălii de conferinţe şi o ţine tot aşa, fuga-fuguţa, pe alee. La un metru de mine, se opreşte, ridică botul şi-şi întocmeşte o privire cît mai amicală.

Cinci pisici şi-au găsit spaţiul vital în curticica Institutului de Arheologie, de pe strada Ambasadei italiene. Clădirea institutului e una dintre cele care stau să cadă. Dacă n-ar fi plăcuţa de lîngă poartă, ai crede că la capătul aleii se ridică o clădire de decor închiriat pentru un film despre decăderea mîndrei aristocraţii româneşti sub talpa bocancilor proletari, după 23 August 1944. Pisicile se strecoară de la un boschet la altul fără a da nici cea mai mică atenţie cuburilor de piatră ale căror inscripţii în latină mărturisesc rămăşiţele podului lui Apollodor din Damasc.

Negrulici, astfel alintat de persoanele de sex feminin din instituție, deși e ditamai dulăul, a sărit din greșeală în bazinul gol al fîntînii arteziene. În Parcul vast, cu aspect de pădure lirică din filmele rusești, a fost construită o fîntînă arteziană sugerînd drapelul național și chiar trimițînd la el cînd mecanismul funcționează, deoarece apa țîșnește în sus în trei culori. Fîntîna în activitate e mai mult decît costisitoare. Astfel că i se dă drumul doar în anumite momente, stabilite de Consiliul de administrație: Ziua Națională, Ziua Instituției și, evident, cînd vine Președintele. Pînă atunci bazinul fîntînii e gol și, cum are ceva adîncime, periculos pentru ființele necuvîntătoare, mai ales dacă acestea sînt, precum Negrulici, greoi.

Soneria, sub formă de clișeu de bing-bang, umple casa. Au venit cei de la UPC, trimiși pentru a-mi schimba cablul coaxial (reproduc și eu, ca rața, zisele lor telefonice) cu fibră optică. Pisoiul stă pe scaunul din jurul mesei din hol în poziția tipică de Privit la mine ca și cum ar fi curios. Pînă nu demult l-am văzut lungit pe masă, în poziția: Ăsta e locul meu, și fac cu el ce vreau (ca să iasă rima ar fi trebuit să scriu Locul Meau. Brusc, face un salt și se vîră sub dulapul cu cărți din hol într-o disperare de a se ascunde care mă uluiește.