În iarmarocul de sîmbătă, un ins din munți, cu căciulă mioritică din filmele lui Sergiu Nicolaescu și dulamă de baci din cărțile poștale, vinde Duhul cel Rău în sticluțe de jumătate de litru. Fiecare cumpărător e avertizat, atît de înscrisul de pe recipient, cît și de indicațiile verbale primite în momentul contractului, că sticluța nu trebuie deschisă în spații publice. O Lege trecută prin Parlament cu unanimitate condamnă expres expunerea publicului larg la acțiunile dușmănoase ale Duhului cel rău.
Pe Marele Bulevard zebra din dreptul Parcului a dat naștere, ca de obicei, unei cozi impresionante de mașini. Ultimul care se angajează pe această veritabilă punte suspendată e un tînăr într-o scurtă de piele descojită de vreme, cu sîrmele telefonului mobil în urechi și un rucsăcel în spate, unul ca de copil ieșit în parc cu bunicul. Între timp Stopul a zvîcnit pe roșu. O Dacie îl claxonează îndelung și agresiv.
La teză Teză la Științe naturale. Prin tavanul spart al clasei plouă în chip insidios. Copii se adăpostesc de ploaie sub umbrele. Cu o mînă țin umbrela și cu cealaltă copiază de zor de pe fițuicile ascunse în sîn. * D-ale îmbogățiților Bucata de trotuar din fața vilei sale e din marmură de Carrara. De o parte și de alta se întinde trotuarul orășenesc. E alcătuit din lespezi prost îmbucate, lăsînd să țîșnească gheizere de noroi cînd pui piciorul mai apăsat.
În iarba bătrînă a ogrăzii, crescută scurt, dar viguros, viţelul, cîinele şi pisoiul se bucură de o libertate neaşteptată. Cîinelui i s-a dat drumul în cinstea copiilor veniţi de la Bucureşti. Stă de regulă atît de strîns lipit de cuşcă, încît ai impresia că se va spînzura la un moment dat. Slobozit, nu mai ştie cum să-şi exprime slugărnicia faţă de eliberatori. E ca un poet famelic mituit de un bogătaş. Se dă cu burta-n sus indecent, schelălăie leşinător, o rupe la fugă pe neaşteptate şi aleargă încolo şi-ncoace, fără un itinerariu precis...
Pantelimon Găvan a fost cu calul la un medic veterinar din Floreşti. A avut multe bătăi de cap. La rînd, în faţa lui, era o femeie între două vîrste, cu un căţel isteric. Pînă a intra în cabinet, căţelul a lătrat tot timpul calul. Dacă la început, ceilalţi pacienţi – un pisoi cu o problemă la ochiul stîng, un dulău cu gîtul prins într-o pîlnie de ghips, ca să nu-şi smulgă bandajul, şi un ursuleţ cu blăniţa pîrlită – urmăriseră liniştiţi disputa, cînd calul începu să dea semne de nervozitate, pe toţi îi lovi agitația.
Grădina Zoologică a Orașului se mîndrea cu un urs. Mare lucru nu avea Grădina pe lîngă urs. Nu departe de cușca ursului, rodea morcovi, ca-n desenele animate, un iepure. Vecină cu ursul era vulpea. Cele cîteva animale din cuști se găseau și în Munții din jur. Era mai greu și, desigur, mai periculos să-i întîlnești în Pădure, dar, oricum nu se putea spune că la Grădina zoologică găseai animale pentru care trebuie să mergi pînă în Africa. Cu toate acestea, Grădina sau mai bine zis Grădinița Zoologică, a ajuns de faimă în toată țara. Nici acum nu se știe cum s-a răspîndit vestea că ursul poate profeți dacă vine sau nu primăvara.
Între cei doi vecini – Vasile Pătrăulea şi Dinu Dinuţ – s-a ivit şi a înflorit pînă la proporţiile unui proces un conflict. Totul a pornit de la obiceiul prostesc al calului lui Vasile Pătrăulea de a întinde gîtul peste gardul care desparte cele două proprietăţi. Dinu Dinuţ trebăluia prin ogradă, cum face tot gospodarul de la ţară. Bătea un cui într-o scîndură a gardului de la drum, care sta să cadă. Îşi bombănea cîinele ,care îi dădea tîrcoale, dînd din coadă linguşitor, deşi n-avea nici un motiv s-o facă.
Florin Bărbălău, băiatul cel mare al lui Costache Bărbălău, e faimos în sat, pentru că ori de cîte ori vine de la Bucureşti, unde lucrează, toţi cîinii dau fuga să se ascundă pe unde pot. Florin Bărbălău nu anunţă cînd vine pe acasă decît pe taică-său, rămas văduv, ca să-i pună la punct camera de la drum, unde doarme. Cu toate acestea, trecerea lui pe uliţe, în drumul de la şosea spre casă (n-are maşină, vine cu microbuzul de Vidra), e ştiut de toţi cei din spatele gardurilor. Cîinii, pînă atunci liniştiţi, lungiţi la soare cu acea indiferenţă de invidiat, întîlnită doar la animalele sătule, sar în sus şi o zbughesc în cuşti, căutînd să se vîre cît mai adînc.
Deşi nici o firmă nu-mi sare în ajutor, nimeresc pînă la urmă sediul televiziunii. Plouă cu găleata. Am lăsat maşina parcată lîngă trotuar, nu departe de poarta căzută într-o rînă, ca de gospodărie de ins ocupat cu băutura, şi, punîndu-mi pe cap dosarul cu documente pe post de umbrelă, am rupt-o la fugă pînă la prima treaptă a scării, apărată de ploi printr-o streaşină de plexiglas. E opt seara. Peste curte, peste clădire, peste copacii din Parcul lîngă care se află sediul televiziunii, stăruie tăcerea tipică ploilor cu găleata.
Deşi s-a ivit soarele (hotărît, pare-se, să-și facă jobul), pojghiţa de gheaţă de pe aleea principală nu s-a topit. Zăpada de pe aleile secundare, neumblate, scîrţîie siberian sub paşi. Înaintînd prin zăpadă, dau fuga spre mine, de cum m-au văzut, cîinii care-şi duc viaţa în incinta Instituţiei. Judecînd după privirile lor vesele, dar mai ales după cozile ridicate, mă cred unul de-al lor. De cum au ajuns prind a mă împinge cu boturile, ridicînd spre mine privirile tipice cuiva care aşteaptă un cadou.