„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Proza

Și, totuși, Tzontzy nu-i om!

E vineri, dimineața, și trebuie să plecăm la Sinaia. Doina a decis să-i luăm cu noi pe amîndoi motanii. De obicei îl luăm cu noi doar pe Motty. Din mai multe motive. Motty suportă ușor călătoria cu mașina. Motty e un tip pașnic. Noaptea se așează, pisicește, la capătul canapelei pe care doarme Doina și se trezește doar pentru a mai mînca boabe din recipientul pus în bucătărie și mereu umplut. Tzontzy e însă al dracului. L-am luat o dată la Sinaia și a fost un dezastru. Mai întîi și-a înfipt ghearele în canapeaua nou-nouță pentru a vedea dacă o poate sfîșia. Apoi pe la trei noaptea, sare din pat și se apucă să bîntuie prin apartament.

Continuați lectura >

E dotat Tzontzy cu senzori?

Gata, plecăm la Sinaia! L-am găsit pe Tzontzy și l-am vîrît în cușetă. De fapt e o cușcă. Țin însă să mă conformez lui political correctness în materie de cîini și pisici. Potrivit regulilor, nevestei cîinelui nu-i putem spune Cățea. E interzis să-i zicem, măgarului măgar. Eventual, asin. Boului nu i se poate spune bou, ci vițel ajuns la maturitate. Tzontzy nu poate fi dus în cușcă. În absența unui cuvînt corespunzător, i-am zis cuștii cușetă. În fine îi cărăm pe cei doi la mașină. De fapt, îi car eu. Cei doi sînt grei ca niște bolovani. Duc o viață de huzur. Doina e tot timpul cu punga de boabe în mînă. Ca să poată face față pretențiilor lui Tzonty de a mînca în orice moment al zilei și al nopții.

Continuați lectura >

O axiomă: Nu poți forța o pisică să-ți stea în brațe!

Din cînd în cînd, încercați de o vitejie care-i apucă dintr-o dată și fără motiv, cei doi căței (unul viitor cîine lup) încep să latre la motanul din mijlocul ogrăzii. Acesta stă ghemuit, în postura unuia care și-a terminat treburile și acum se relaxează. Cine știe ce-i trece prin cap. Uneori, cei doi, tot din motive care-mi scapă, se apropie de motan. Acesta nu le dă nici o atenție. Nici măcar nu ridică privirile spre ei. Prestație de persoană matură, serioasă, care nu ia în seamă tembelismul unor năpîrstoci. La un moment dat, motanul se ridică, se arcuiește de parcă s-ar întinde a căscat, și se mută mai încolo.

Continuați lectura >

Cîinii au suferit o mutație genetică

De cum aude clănţănitul sec al porţii, dulăul Instituţiei vine în fugă pînă la mine împungîndu-mă cu botul, ca un viţel care latră. Drept răsplată îl mîngîi pe capul ca o bilă, deşi – sînt sigur – mult mai mulţumit ar fi dacă i-aş da ceva de mîncare. În astfel de împrejurări, de fiecare dată îi spun portarului cît e de frumos şi de fiecare dată portarul mă roagă să-l ajut să-l fure. Vrea să-l punem în portbagajul maşinii sale şi să-l duc în Argeş, într-un sat unde are căsuţa bătrînească. Şi de fiecare dată îi răspund că nu-mi dau seama cum îl pot ademeni.

Continuați lectura >

Balconul: Azilul de Noapte al Pisicilor

Grație geamului lăsat deschis dinadins de soție, balconul a devenit un azil de noapte. Cele două mîțe – Tituț (pisica) și Totolici (motanul sau mai bine zis, motănelul, pentru că n-are nici un an măcar), vin și pleacă după cum le taie capul. Tituț e cea căreia îi pot ghici un program de viață și luptă. Toată ziua umblă brambura pe afară, uneori, la întoarcerea de la prînz dau de ea pe trotuarul din fața blocului. E deseori împreună cu o altă mîță, asemănătoare, astfel că le confund de fiecare dată.

Continuați lectura >

Nu l-am păcălit pe Motty!

Sinaia a fost aleasă de soție ca localitatea care ar trebui să intre în Istorie, pentru că aici s-a petrecut momentul legendar al mîngîierii lui Motty de către subsemnatul. Sau, ca să fiu exact, locul în care Motty s-a lăsat mîngîiat de subsemnatul. Am mai spus și am mai scris că, deși Motty e la noi, în casă, de patru ani, nici acum nu mă pot apropia de el ca să-l ating măcar. De mîngîiat, nici vorbă. De fiecare dată, lucrurile se întîmplă astfel. Motty stă în poala soției, care, în fotoliu așezată, se uită la televizor. La Știri (nu la cele date de posturile românești) , la filmele de pe Netflix.

Continuați lectura >

Un Columb al apartamentului meu: pisoiul

Soția s-a culcat pentru că mîine dimineață, devreme, trebuie să meargă la servici. Eu, cu gazetăria ocupîndu-mă, rămîn în birou pînă după miezul nopții, ca să scriu pe blog. Pisoiului i s-a dat drumul din balcon de cum a venit soția de la serviciu. Cum eu eram deja în birou, m-am trezit cu ea ținînd pisoiul în brațe, la piept, și cocoloșindu-l. – Mîngîie-l și tu! mă îndeamnă ea cu aerul celui care are o părere execrabilă despre nivelul meu intelectual în materie de mîngîiat pisoi.

Continuați lectura >

Procesul de pace din apartament

De aproape o jumătate de veac, puţine sînt zilele în care presa Lumii să nu scrie despre Procesul de pace din Orientul Apropiat, invocînd o posibilă, dar utopică, după mine, conciliere între Israel şi Ţările arabe. Pentru a scoate în relief duşmănia dintre două persoane se invocă zicala: Se înţeleg ca cîinele cu mîţa. N-am fost martor la confruntarea dintre Ţonţu şi Pisicuţă. Soţia, care a fost, îşi aminteşte de ea cu trăirile celui care a fost martor la Războaiele romanilor din Galia. De la această confruntare – zice soţia – Pisicuţa a rămas cu o traumă sufletească.

Continuați lectura >

Tragedia cu pisoiul abandonat

Lucrez în chioşcul proaspăt construit, în locul anteriorului, care era mai mic şi fără ferestre. Lucrez e un fel de a zice. Mă fac că lucrez. După cum era de aşteptat, entuziasmului primelor zile de după venirea aici, în Găgeşti Deal, i-a luat locul plictiseala. Poate oboseala cronică, strînsă în mine prin agitaţia dinainte de a pleca din Bucureşti, provocată de iluzia mea că mai am încă forţa tinereţii. Poate monotonia zilelor de aici. Trezit de dimineaţă, dat din picioare la bicicleta medicală, trecut în chioşc pentru a bate Diario (transcrierea ideilor care-mi vin prin cap), lecturi din Arghezi, somn, iar bicicletă, iar chioşc.

Continuați lectura >

Proceduri pisiceşti

De vreo cinci ani încoace, de cum maşina a pătruns în ograda casei bătrîneşti din Găgeşti-Deal, sfărîmînd cu trosnituri crenguţele picate din nuc şi apăsînd cu cauciucurile iarba crescută de-a valma, îşi face apariţia Pisica. Scriu Pisica şi nu Pisicuţa sau Pisoiaşul, deoarece, deşi micuţă, pisica e bătrînă şi, îndeosebi, pentru că nu ştiu cum îi spune adevăratul stăpîn. Cine sînt adevăraţii stăpîni, n-am aflat nici acum, după cinci ani de descinderi, în Găgeşti-Deal, o dată la două săptămîni, cum n-am aflat nici de unde vine cînd apărem noi şi unde dispare cînd plecăm. Oricum, la coborîrea din maşină, înainte de a descărca bagajele, dăm cu ochii de ea.

Continuați lectura >