Plec din bucătărie spre biroul de lucru. Tzontzy stă tolănit chiar în pragul bucătăriei. Ca să ies, trebuie să ridic piciorul cît mai sus și să pășesc, atent, ca nu cumva să-l calc. N-apuc să fac asta că Tzontzy se scoală – alene, firește – și o ia înaintea mea. Merge încet, enervant de încet, sigur fiind că n-am cum să-l depășesc pe poteca strîmtă care e culoarul dintre bucătărie și camera de zi. O face de-al dracului! Ca să mă scoată din sărite.
*
Ori de cîte ori, ajuns acasă las pe scaun servieta burdușită cu cărți, Tontzy, care-și face apariția dintr-unul din culcușurile folosite de el ca niște buncăre, sare pe masă, fără nici o problemă, și se apucă să miroasă servieta. Procedează așa cu orice obiect nou din casă.
– E curios tare, zic eu, trebuia să se facă jurnalist.
Soția, care împărtășește părerea mea despre jurnaliști, îmi atrage atenția să nu-l mai jignesc comparîndu-l cu un jurnalist.
*
Tzontzy stă pe masa din sufragerie în poziția pisicii din manualele pentru copii.
De ce stă acolo, pe masă și nu sub masă, cum îl văd deseori – iată o întrebare plină de mister pentru mine. Nu prea depărtată în planul neliniștii existențiale de întrebarea: De unde venim și încotro ne ducem?
Cu vreo cîteva minute mai înainte, întrebînd-o pe soție unde e Tzontzy, ea mi l-a arătat sub masă.
Masa din sufragerie are două caracteristici de esență:
– E mare, umplînd cu rotunjimea ei jumătate din încăpere;
– E goală.
De ce e atît de mare, n-aș putea să răspund. Nu-mi mai amintesc cînd și cum am cumpărat-o. Sigur e c-a fost pe la începutul Tranziției. Despre începutul Tranziției, toți istoricii spun că stă sub semnul confuziei totale. Sub semnul confuziei totale stă și începutul meu în această locuință.
De ce e goală?
Da, la întrebarea asta pot să răspund:
– Ca să n-aibă Tzontzy ce să dea jos.
De cum sare pe masă, dacă vede pe cuprinsul ei ceva ușor și mai ales rostogolitor, se duce glonț la el și-l dă jos cu lăbuța.
O folosește cu îndemînare, așa cum hochieștii folosesc crosa.
De ce o dă jos?
Doctorii în psihologia pisicii îmi vor răspunde invocînd cine știe ce instincte ale pisoiului de pe vremea cînd era tigru.
Eu unul știu de ce face asta, chiar dacă în materie de psihologia pisicii sînt analfabet funcțional: De-al Dracului ce e!
De-al Dracului ce e cînd iau, dimineața, micul dejun, la masa din bucătărie, asaltat de miorlăiturile dramatice ale lui Motty, alintat de soție Motilici, mă pomenesc cu Tzontzy sărind pe masă, pășind atent printre pahare și tacîmuri, fără să le atingă și așezîndu-se pisicește la mică distanță de mine.
– Face asta atras de mirosul de mezel! vor striga în cor doctorii în psihologia pisicii.
– Pe Dracu! zic eu. Face asta de-al Dracului. Ca să mă enerveze pe mine. Mă întrerup din alimentarea lui Motty și, rupînd o bucățică din felia de mezel împărțită creștinește cu Motty i-o pun lui Tzontzy sub nas. Dacă aș face asta cu Motty – un pisoi normal – acesta s-ar năpusti s-o înșface. Tzontzy nici nu se uită la ea. Trec vreo cîteva minute de la momentul ofertei. Ca și cum și-ar zice – Uite! Ăsta (Eu, adică) mi-a pus ceva în față. Ia să văd ce e? Apropie nasul de bucățica de mezel de pe masă. Uneori se apucă s-o mănînce. Dacă-i dau alta, nici nu se uită la ea. Alteori, după ce o miroase se întoarce la poziția sa de sfinx pisicesc. Deseori o dă jos cu laba. Nu ca s-o mănînce, doamne ferește! O dă jos de-al Dracului. Sau o prinde în lăbuță și se uită la ea ca și cum s-ar întreba dacă s-o citească sau nu.
Tzontzy e la noi, în casă, de mulți ani.
Nu mi-l amintesc din perioada cînd era mic. Acum, știind asta, îmi dau seama de ce sînt trași în poză oamenii mari cînd sînt mici întinși pe o blăniță. Pentru ca părinții să le arate, cînd aceștia ajung ditamai vlăjganii, cum arătau cînd erau sugari. Ar fi trebuit să-i facem și lui Tzontzy poze cînd era puradel. Să i le arăt acum și, dîndu-i peste nas cu ele, să-l fac să se simtă stingher.
Nu i-am făcut poze.
Astfel că mă mulțumesc de ani întregi, văzîndu-l stînd pe masă, să mă întreb ce-o fi în capul lui. Stă așa, fără să i se miște un mușchi. Se relaxează? Păi, după ce să se relaxeze că tocmai ce s-a trezit! Se gîndește la ale lui? Sau pur și simplu, stă ca prostu. Cînd trec din birou în bucătărie și invers, îl strig uneori pe nume. Nici nu tresare. Îi șuier. Nici nu tresare. Îi pocnesc degetele sub nas. Dacă-l ating se ridică și se mută mai încolo. Sînt sigur că-și zice în sinea lui:
– Ce tîmpit și Ăsta! Om în toată firea și se ține de năzbîtii.
Dacă-i plimb arătătorul prin față lui Motty acesta îl urmărește atent, pînditor. Nu știu de ce. Soția spune că pentru a se feri de agresiunea mea. Eu cred că vrea să vadă dacă n-am degetul înfipt în ceva de mîncare.
Sînt și zile cînd Tzontzy, cu care m-am obișnuit, reușește să mă bulverseze.
Ies din birou, lăsînd ușa deschisă și mă îndrept spre bucătărie. Tzontzy, pe masă.
Profit de faptul că soția nu mă vede și-i ard lui Tzontzy una peste căpșor. Nu mă ia în seamă. Atît de cufundat în gînduri e! La întoarcere, n-apuc s-ajung în dreptul lui că și sare de pe masă și cu mersul lui maiestuos, de Suveran intrînd în sala de Consiliu, mi-o ia înainte spre birou.
Merge încet.
De-al Dracului!
Ca să mă împiedic eu de el!
Mă văd obligat să merg și eu încet. N-am pe unde să-l ocolesc. De cum trece pragul Tzontzy se trîntește de-a curmezișul drumului meu spre fotoliul căruia i se văd cîlții.
Mă aplec și-l mîngîi pe burtă.
Tzontzy nu-mi dă o labă. Nici nu se ridică și se depărtează maiestuos, ca să-mi arate, fără cuvinte, cît de penibil sînt.
Se dă cu burta-nsus!
Sînt uluit!
Nu-mi vine să cred că ăsta-i Tzontzy.
Uluit și, de ce nu? nițel dezamăgit.
Tzontzy m-a impresionat, ba chiar m-a complexat prin refuzul de a nu se pisici.
La Sinaia, în drum spre Centru din cartierul muncitoresc în care stau sau la întoarcere, întîlnesc în cale multe pisici maidaneze. De cum mă opresc în dreptul lor încep să se pisicească. Să miorlăie languros, să se frece de cracul pantalonului, să se dea cu burta-n sus.
Tzontzy n-ar face asta în ruptul capului.
I s-ar părea – și eu sînt de acord cu asta – c-ar fi un fel de ditamai bărbatul care a dat în mintea copiilor. În costum, cu cravată, se oprește în dreptul unor copii care se joacă scriind pe asfalt, își lasă jos servieta diplomat și trîntindu-se în fund, se prinde în joc.
Prin seriozitatea sa sinistră și răutatea sa funciară l-am comparat cu Heathchliff din La răscruce de vînturi, varianta cinematografică BBC.
Ce l-a apucat?
Cînd îl mîngîi pe burtă, se lungește și începe să toarcă.
Sar peste el și mă îndrept spre fotoliu din birou.
Arzîndu-i un miorlăit înfricoșător, Tzontzy sare în sus și se vîră printre picioarele mele.
Să fiu al dracului dacă pricep ce l-a apucat.
Îl înșfac și-l sui pe masă.
Se întoarce și prinde a se pisici frecîndu-se de piciorul meu.
După care sare pe podele și se lungește iar în poziția descrisă de Arghezi a Prințesei care stă leneșă pe canapea.
Dacă nu-i dau atenție, după o vreme îl aud agățîndu-se de clanță, cu amîndouă labele din față, ca să plece.
Cînd merg spre bucătărie îl văd pe masă.
Dau să-l mîngîi.
Îmi arde una cu laba.
După care se mișcă din loc, disprețuitor, cum îi e felul.
Nu se poate!
Ăsta nu-i Tzontzy de acum 10 minute.
E sosia lui!