Bulevardul Republicii din Sinaia, pe la prînz. Cele două pisici de la casa cu coloane, cum urci spre intersecție, au ieșit la soare în pridvor. Una se spală cu sîrguință, concentrată, de parcă ar face duș. Cealaltă se uită la stradă ca și cum ar ține neapărat să piardă vremea. Cîteva case mai încolo se întinde o curte în pantă locuită de găini. De fiecare dată cînd trec pe acolo mă opresc pentru a mă întreba de ce dau ele cu ciocul în pămînt de dimineață pînă seara, ca și cum ar căuta ceva pe care nu-l pot localiza precis, pentru că n-au hartă.

M-am apucat să-l studiez pe Tzontzy, mult mai atent și mai ales mult mai sistematic decît pînă acum. M-am gîndit c-aș putea descoperi adevăruri revoluționare despre pisici și, în felul acesta, poate, să iau chiar premiul Nobel pentru știință. Evident, împreună cu un alt cercetător, în cazul lui,  al cîinilor. Am mai făcut-o, dar a fost întîmplător, în fugă și, ca să spun așa, cu coada ochiului. Am început, după cum era de așteptat, cu studierea felului în care Tzontzy deschide ușile de unul singur. Evident, cînd acestea nu sînt încuiate cu cheia pe dinăuntru

E zece noaptea. O tăcere deplină s-a instalat peste Găgești-Deal unde vin din cînd în cînd pentru a-mi încărca bateriile. Nu mai e mult și dinspre Măgură vor venii, stins ca și cum și-ar da ultima suflare, sunetele de clopot de la Schitul din Valea Seacă. Dacă ridic privirea văd departe în vîrful Măgurii luminița de veghe a observatorului.E zece noaptea. Ora cînd Nas-Rupt cum îi spun eu motanului din vecini, plin de scaieți și purici, gata de bătaie în orice clipă, își face apariția în ogradă.

Din relatările soției înțeleg că sub fereastra balconului nostru, pe plasa de sîrmă plantată acolo de vecinul de la parter, vin ca să cerșească mîncare două pisicuțe flămînde. Fac parte din Divizia de pisicuțe ale bătrînei din blocul de lîngă noi. Pe fereastra balconului văd direct în camera bătrînei pisicile umblînd de colo-colo cu treburi despre care doar ele știu. Bătrînica s-a îmbolnăvit și a căzut la pat, neputincioasă. Nu mai are cine să hrănească pisicile. Două dintre ele și-au făcut drum pînă la fereastra balconului nostru. Soția le dă de mîncare într-un coșuleț prins cu sfoară, așa cum era hrănit Vercingetorix în hruba de la Roma, înainte de a fi atîrnat în carul triumfal al lui Iulius Cezar.

Plec din bucătărie spre biroul de lucru. Tzontzy stă tolănit chiar în pragul bucătăriei. Ca să ies, trebuie să ridic piciorul cît mai sus și să pășesc, atent, ca nu cumva să-l calc. N-apuc să fac asta că Tzontzy se scoală – alene, firește – și o ia înaintea mea. Merge încet, enervant de încet, sigur fiind că n-am cum să-l depășesc pe poteca strîmtă care e culoarul dintre bucătărie și camera de zi. O face de-al dracului! Ca să mă scoată din sărite. Ori de cîte ori, ajuns acasă las pe scaun servieta burdușită cu cărți, Tontzy, care-și face apariția dintr-unul din culcușurile folosite de el ca niște buncăre, sare pe masă, fără nici o problemă, și se apucă să miroasă servieta. Procedează așa cu orice obiect nou din casă.

Soția îmi cere s-o ajut să ducă pe cei doi – Tzontzy și Motty – la vaccinat. Clinica e la cîteva sute de metri de locuința mea. Un subsol al unei case interbelice, folosit de proprietara casei pentru tratarea animalelor. Are și un spital. O cameră nu mai mare decît o sufragerie. Pe lîngă pereți au fost așezate, una departe de alta, cuști. Dincolo de gratii, ca într-o celulă de penitenciar, descoperi prin întunericul diluat privirea atentă a unui pisoi și, evident, mustățile, de care simți nevoia să-l tragi.

Ori de cîte ori mă mir cu glas tare de ceea ce face Țonțu, soția intervine cu un ridicat din umeri: – E pisică, ce vrei să facă?! Ce-o fi vrînd să spună cu asta, e pisică? Țonțu a găsit o coajă de nucă. Mai precis a scos-o de sub birou. La un moment dat, l-am văzut vîrît pe jumătate cu lăbuțele din față înăuntru, pe dușumea, asemenea unui instalator care a venit să repare chiuveta. Din acest punct de vedere Țonțu e mai eficient decît un magnet. Dacă din întîmplare ți-a căzut ceva între birou și perete, fără ca tu să-ți dai seama, Țonțu ți-l scoate de acolo cît ai clipi.

De fiecare dată cînd plec la Birou după-amiază, soția îmi dă sarcina să duc o punguță de boabe pisicilor de la Grădiniță. Peste drum de mine, sunt două instituții: Partidul Mișcării Populare și Grădinița numărul nu știu care. De la amîndouă instituțiile vine de mîncare pentru pisicile de la Grădiniță. De la Grădiniță e un fel de a spune. Nu știu dacă respectivele – în număr de trei – își duc veacul la Grădiniță. Știu că boabele trebuie puse (sau mai degrabă împrăștiate, ca să poată avea parte de ele toate cele trei, nu doar una, cea mai vînjoasă) pe marginea gardului de ciment din care se ridică zăbrelele de rigoare. Nu de puține ori, cînd răstorn punguța, nu văd urmă de felină.

Soția i-a pus numele Țonțu. L-am acceptat și eu pe loc și entuziasmat. Face trimitere la Tontu, care exprimă părerea mea despre pisoi, evident, ținută secret. Pe timpul vacanței în Germania, soția nu și-a găsit liniștea. Dimineața, cînd verifica a nu știu cîta oară cum e vremea la Aachen, citind despre canicula de la București, mă întreba brusc, îngrijorată: - Oare ce face Țonțu? Cum se descurcă el pe o asemenea căldură? Bucureștii numără aproape 2 milioane de locuitori; cel puțin jumătate sufereau cu greu căldura.

– Trebuie să-l luăm pe Tzontzy! îmi spune soția, care între timp a vorbit la telefon cu fata de la Clinica Veterinară. E stresat rău, rău de tot. Nu mai mănîncă, s-a retras într-un colț al cuștii. – Dar Motilici? mă interesez eu, cum se simte Motilici? – Nici el nu mănîncă. Ușor de zis, Hai să-l luăm! E greu de făcut. Am ajuns între timp la Sinaia. Ca să-l luăm pe Tzontzy, trebuie să ne întoarcem la București, după care trebuie s-o luăm înapoi spre Sinaia. Decidem să procedăm în chip înțelept. Mergem joi după-amiază și revenim a doua zi, dimineața, cu Tzontzy, după ce i s-a făcut tratamentul.