Am postat pe cristoiublog.ro un text despre pisoi. Trei fotografii mărturisind stîngăciile mele de fotograf cu Ipad-ul au făcut celebre portretul pisoiului. Pisoii sînt asemenea copiilor. Cît timp sînt copii, copiii sînt drăguți. Și dacă e vorba de copiii noștri, sînt ăi mai tari din lume. Luciditatea de analist politic specializat în dibuit diversiuni îmi spune că pisoiul nostru e un pisoi ca toți pisoii din lume. Drăguț, simpatic. Ca orice fiu al mîței. Nouă însă ni se pare că un altul ca el nu e. Deși a devenit erou de proză și de artă fotografică, pisoiul nostru rămîne mai departe pisoi.
Motty trebuie să mănînce doar boabe de o anume calitate recomandate de doctor. Suferă de rinichi. Colac peste pupăză, a rămas și fără dinți. Asta nu-l descurajează să mănînce pe rupte. Viața lui Motty e o nesfîrșită alergare după ceva de ronțăit. Suferă de asta – cred – de pe vremea cînd era maidanez. Pisica din casă are la dispoziție 24 din 24 de ore farfurioara cu mîncare. Pisica din stradă e lipsită de așa ceva. Ea trebuie să fie cu ochii în patru nu numai ca să evite pericolele, dar și ca să nu-i scape ivirea neașteptată a unui prilej de halire. Uneori asta înseamnă un pumn de boabe turnate pe asfalt, dintr-o pungă de plastic, de o iubitoare de animale.
De cum ne-a văzut venind spre casă, Miorlăita, cum îi spune soţia uneia dintre mîţele pisicoase de pe stradă, a dat fuga-fuguţa, pe ultimii zeci de metri, închipuind chiar un galop, ca să-şi frece căpuşorul de primul picior întîlnit în cale. Potrivit deciziei luate la nivel înalt (a noastră, aseară, la etajul unu al blocului), soţia o înşfacă de ceafă şi, făcîndu-i culcuş în braţe, o ia sus. A venit iarna. Sau, mă rog, un plagiat grosolan al iernii. Miorlăita e sora Grăsanului, motanul alb care-mi displace, pentru că eu nu văd motanii altfel decît ciolănoşi, supli, ca nişte mici tigri. Cine dracu a mai întîlnit tigri graşi: graşi ca un porc?
În linii mari, tragedia pisoiului deja zis al nostru s-a încheiat. L-am lăsat pe balcon și am plecat la Sinaia pentru cîteva zile. – Nu moare? m-am interesat eu mai mult din nevoia de a-mi exprima solidaritatea cu soția, decît din grija față de viața pisoiului. La fel se întîmplă și pe Glob. Cînd are loc undeva o tragedie, toți șefii de stat se grăbesc să-și exprime solidaritatea cu „poporul greu încercat”. «Poporului greu încercat» nu-i e nici mai bine, nici mai rău dacă nimeni de pe Glob nu și-ar exprima solidaritatea. Cînd stai în marginea casei tale făcute de cutremur un dîmb de cărămizi, îți e egal dacă șeful statului Burundi își exprimă sau nu solidaritatea cu tine.
Am luat cu noi în casă de pe stradă pe Miorlăita, nu ca s-o adoptăm (soția , doctor docent în mîțe, spune că Țonțoiul nu se va împrieteni cu ea niciodată), ci doar ca s-o vindecăm. Cu ani în urmă, îi lăcrima puternic un ochi. Am luat colir și i-am pus în ochi. Evident, eu am ținut-o, în timp ce soția o doftoricea. Acum, din cîte a constat soția, Miorlăita are ceva la urechi. La urechiușe, cum le spune ea urechilor de pisică, semn al duioșiei funciare față de respectivele ființe mici. Nu departe de noi, la un subsol, s-a deschis o clinică de animale. Din înscrisul de pe un vehicol parcat în fața blocului, am înțeles că au și serviciul de Salvare.
În Jurnalul lui Mihail Bulgakov, descopăr în scrisoarea trimisă de scriitor neveste-si (L.E. Belorzeskaia), cea de a doua (între iunie 1924 – octombrie 1932), prima, Tatiana Lappa, fiind între 1913-1924, și ultima, cea care i-a gestionat gloria postumă, Yelena Bulgakova (fiind între 4 octombrie 1932–10 martie 1940), pînă la moartea autorului, de tînăr (48 de ani) dau peste aceste rînduri: „Salutări celor de acasă, inclusiv motanilor. Sper ca la venirea mea, al doilea motan să nu mai fie pe-acolo (vinde-l ca sclav)”. Ca și mine, Bulgakov are doi motani. Ca și mine, are unul motan nesuferit.
S-a declanșat Operațiunea Cei doi pisoi. Îi spun așa, deoarece n-am la îndemînă un nume mai inspirat. Apropos. Cum se reușește uneori să se dea operațiunilor inițiate de serviciile secrete nume de cod atît de interesante? Așa cum am mai scris în acest jurnal al relației mele cu mîțele și cîinii, titularul casei e Tzontzy, un pisoi devenit deja eroul scrierilor mele. Un fel de Ahile pentru Homer. E un pisoi afurisit și tocmai de aceea mi-e simpatic. Cînd mi-e lumea mai dragă, dacă-l ating tresare imediat și prinzîndu-mi mîna cu lăbuța, mă mușcă.
Aduși mie de pisică în gură, pe rînd, de parcă mi i-ar fi pus în brațe, cei patru pisoi se încaieră în joacă. Cîte unul tresare de la locul lui, din iarba ogrăzii, fără motiv și se năpustește asupra celorlalți cu laba. Se produce astfel o încăierare. Se lovesc cu lăbuțele, se dau unul pe celălalt de-a rostogolul, se apucă de greabăn. Ai crede, o clipă, că se vor omorî reciproc. Îți dai seama însă că se joacă. O joacă în care nimeni nu e rănit. Sînt la Găgești – Deal. Ori de cîte ori intru în casă, aud scîncetul al unui pisoi. Probabil că pe acesta l-au aruncat în bălăriile din marginea drumului.
La Găgești Deal ajuns, pentru a-mi face norma de lectură din Arghezi, mă așez pe un scaun pliant în fața chioșcului. Cățeaua vine și mă împunge cu botul. Face asta și cînd mă lungesc în hamacul instalat în spatele chioșcului, între doi pomi de lîngă gard. Mergînd în casă după cafea, las pe jos volumul de Publicistică al lui Arghezi. Cînd mă întorc, cartea nu mai e de găsit. O descopăr lîngă gardul grădinii, într-un roi de foi albe risipite pe iarbă. E opera cățelei. A înșfăcat cartea cu gura, a dus-o mai departe de locul inițial, ca pe un os după care s-a apucat s-o facă praf.
Din cînd în cînd, noaptea, mă trezesc din somn mieunăturile lui Totolici. Au ceva ultradramatic. Așa vor fi sunat strigătele celor închiși la Lublianka în prima noapte. Sau ale lui Edmond Dantes în nopțile din Chateau dʼIf. Soția spune că vrea să-i dăm drumul afară. Cum adică? întreb eu, pragmatic. Am vîrît în el 20 de milioane de lei cu tratamentul, cu internarea, deși mai strănută încă. Păi, dacă-l lovește o mașină se duc pe apa sîmbetei, cît ai clipi, 20 de milioane de lei! Soția îmi aruncă o privire ucigătoare.