La Postdam maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute. Am crezut, mai întîi, că şoferul aşteaptă să coboare stăpînii a doi cîini care se luaseră la harţă. Cu mine se urcase, la aceeaşi staţie, proprietarul unui cîine lup. Botul animalului era prins într-un dispozitiv ce nu-i permitea mai mult decît să mîrîe resemnat. Cei doi şi-au văzut de treburile lor. Bărbatul a luat loc, apucîndu-se să citească, după ce-a scos din taşcă un cărţoi mai ceva decît Cartea neagră a Guvernării întocmită de Opoziție.
Pisicile de stradă au o viață intensă, palpitantă, nu de puține ori periculoasă. Stau la marginea trotuarului și se lasă mîngîiate de trecători și mai ales de trecătoare. Pentru a da satisfacție oamenilor, făcîndu-i să creadă că pisicile îi iubesc, pisicile din stradă fac tot felul de giumbușlucuri cînd se apropie un trecător a cărui ființă vibrează de duioșie. Cînd nu se dau în spectacol pentru oameni, pisicile de pe stradă pîndesc porumbeii. N-am văzut pînă acum vreun porumbel prins de vreo pisică. La prima mișcare a pisicii stolul își ia zborul. Pisica știe asta. Cu toate acestea desfășoară întreg ritualul de pîndire.
Niciodată n-am înțeles de ce pisicile sunt hrănite cu boabe. Pe vremuri, cînd eram mic, în Găgești Deal și chiar în tot Găgeștiul, n-am auzit ca unei pisici să i se dea boabe. Din cîte țin minte, am avut și noi o pisică. Era pisică sau motan? Nu știu. Maică-mea îi zicea pisică, deși nu-i exclus să fi fost motan. N-am luat-o niciodată în brațe. Nici nu cred c-ar fi stat. Dar nici pe maică-mea n-am văzut-o, asemenea soției, așezată în fotoliu și mîngîind pisica pe căpușor în timp ce se uită la televizor.
Tzontzy e crescut în casă la noi de cînd era pisoiaș. Motty a venit la noi de pe stradă. Acolo, în stradă, Motty a învățat că: 1) De cum vezi ceva de halit, te repezi să înfuleci. Nu se știe niciodată cît timp va rămîne ocazia. Poate veni un concurent. Sau Omul poate lua farfurioara. 2) Să atragi cît mai puțin atenția, stînd la locul tău. La fel se poartă și acum cînd e la noi. Tzontzy n-are un astfel de trecut, negru, cum i-ar spune proza proletcultistă. A crescut în casă, răsfățat, alintat. Motty știe cum sunt Stăpînii. Tzontzy, nu. E convins că el e Stăpînul Stăpînilor, cărora la zice în gînd Așa-zișii.
Ori de cîte ori plecăm la Sinaia, îl luăm și pe Țonțu. Soția spune că nu-l putem lăsa singur în casă. Se stresează. Chestia cu stresatul o aud zilnic, dacă nu chiar de mai multe ori pe zi. – Ce faci, băi tîmpitule? îi zic lui Țonțu care, suit pe masa din sufragerie, se uită la mine cu priviri adormite. – Nu stresa băiatul! reacționează automat soția. Țonțu pășește maiestuos pe podele. Ca Vodă prin Lobodă, aș fi zis altădată. Am auzit însă la Radio, în timp ce mergeam cu mașina, că nici vorbă nu-i de Vodă și cu atît mai puțin de lobodă. Astfel că mă abțin să formulez comparația cu voce tare.
E vineri, dimineața, și trebuie să plecăm la Sinaia. Doina a decis să-i luăm cu noi pe amîndoi motanii. De obicei îl luăm cu noi doar pe Motty. Din mai multe motive. Motty suportă ușor călătoria cu mașina. Motty e un tip pașnic. Noaptea se așează, pisicește, la capătul canapelei pe care doarme Doina și se trezește doar pentru a mai mînca boabe din recipientul pus în bucătărie și mereu umplut. Tzontzy e însă al dracului. L-am luat o dată la Sinaia și a fost un dezastru. Mai întîi și-a înfipt ghearele în canapeaua nou-nouță pentru a vedea dacă o poate sfîșia. Apoi pe la trei noaptea, sare din pat și se apucă să bîntuie prin apartament.
Gata, plecăm la Sinaia! L-am găsit pe Tzontzy și l-am vîrît în cușetă. De fapt e o cușcă. Țin însă să mă conformez lui political correctness în materie de cîini și pisici. Potrivit regulilor, nevestei cîinelui nu-i putem spune Cățea. E interzis să-i zicem, măgarului măgar. Eventual, asin. Boului nu i se poate spune bou, ci vițel ajuns la maturitate. Tzontzy nu poate fi dus în cușcă. În absența unui cuvînt corespunzător, i-am zis cuștii cușetă. În fine îi cărăm pe cei doi la mașină. De fapt, îi car eu. Cei doi sînt grei ca niște bolovani. Duc o viață de huzur. Doina e tot timpul cu punga de boabe în mînă. Ca să poată face față pretențiilor lui Tzonty de a mînca în orice moment al zilei și al nopții.
Din cînd în cînd, încercați de o vitejie care-i apucă dintr-o dată și fără motiv, cei doi căței (unul viitor cîine lup) încep să latre la motanul din mijlocul ogrăzii. Acesta stă ghemuit, în postura unuia care și-a terminat treburile și acum se relaxează. Cine știe ce-i trece prin cap. Uneori, cei doi, tot din motive care-mi scapă, se apropie de motan. Acesta nu le dă nici o atenție. Nici măcar nu ridică privirile spre ei. Prestație de persoană matură, serioasă, care nu ia în seamă tembelismul unor năpîrstoci. La un moment dat, motanul se ridică, se arcuiește de parcă s-ar întinde a căscat, și se mută mai încolo.
De cum aude clănţănitul sec al porţii, dulăul Instituţiei vine în fugă pînă la mine împungîndu-mă cu botul, ca un viţel care latră. Drept răsplată îl mîngîi pe capul ca o bilă, deşi – sînt sigur – mult mai mulţumit ar fi dacă i-aş da ceva de mîncare. În astfel de împrejurări, de fiecare dată îi spun portarului cît e de frumos şi de fiecare dată portarul mă roagă să-l ajut să-l fure. Vrea să-l punem în portbagajul maşinii sale şi să-l duc în Argeş, într-un sat unde are căsuţa bătrînească. Şi de fiecare dată îi răspund că nu-mi dau seama cum îl pot ademeni.
Grație geamului lăsat deschis dinadins de soție, balconul a devenit un azil de noapte. Cele două mîțe – Tituț (pisica) și Totolici (motanul sau mai bine zis, motănelul, pentru că n-are nici un an măcar), vin și pleacă după cum le taie capul. Tituț e cea căreia îi pot ghici un program de viață și luptă. Toată ziua umblă brambura pe afară, uneori, la întoarcerea de la prînz dau de ea pe trotuarul din fața blocului. E deseori împreună cu o altă mîță, asemănătoare, astfel că le confund de fiecare dată.