Bulevardul Republicii din Sinaia, pe la prînz. Cele două pisici de la casa cu coloane, cum urci spre intersecție, au ieșit la soare în pridvor. Una se spală cu sîrguință, concentrată, de parcă ar face duș. Cealaltă se uită la stradă ca și cum ar ține neapărat să piardă vremea. Cîteva case mai încolo se întinde o curte în pantă locuită de găini. De fiecare dată cînd trec pe acolo mă opresc pentru a mă întreba de ce dau ele cu ciocul în pămînt de dimineață pînă seara, ca și cum ar căuta ceva pe care nu-l pot localiza precis, pentru că n-au hartă.
În mijlocul trotuarului se vede lungit un dulău negru. Toți cei care-l văd se întreabă dacă e mort. De fapt se întreabă doar cei care urcă spre Centru și, prin urmare, îl văd de la coadă spre cap. Cînd îl depășesc își dau seama că e viu. Distinsul se uită la ei cu ochi vioi.
Indiscutabil, face plajă în soarele puțin al amiezii de februarie; un februarie nelalocul lui din punct de vedere meteo.
După ce trec de intersecție, mirîndu-mă de coloana de mașini inexplicabilă azi, luni, zi de lucru, înaintea chioșcului de ziare (închis) asist la o scenă pe care televiziunile ar prefața-o cu precizarea: Imagini care pot șoca!
O pisicuță curioasă pipăie cu mirosul o pisică moartă. Își dă seama, oare, că e moartă? Vor ști pisicile că sînt, ca și noi, oamenii, muritori?
*
Urcînd spre Centru, am auzit lătrat categoric. Pe trotuar venea spre Biserica Sfîntul Ilie o bătrînă de care trăgeau trei cățeluși prinși în ham. Fiecare alerga într-o parte. Părea că sînt caii de la o troică. Trecînd pe lîngă un gard de lemn, au trezit instinctul de proprietate al unui cîine din curte. Acesta a lătrat pentru a da semn că spațiul îi aparține.
Pe Avram Iancu, un motan negru pășește pe marginea unui zid. De unde știu că e motan? După mersu-i golănesc. Pe o măsuță din pridvor dormitează o pisică. Deodată o văd că se așează cu botul pe labe în poziția de pîndă. Nu văd însă pasărea pe care și-a propus s-o vîneze.
*
Pe strada blocului în care stau, înainte de pensiunea avînd în curte o momîie ce se dă în leagăn, deși ea imită un om mort, în drum spre casă fiind, văd un cîine alb proaspăt spălat, ridicat cu labele din față pe marginea gardului de fier. Ținînd gura căscată, se uită în depărtarea străzii, ca și cum ar aștepta pe cineva. I-a dat telefon întîi că vine, și el, dulăul, și-a pus papucii și a ieșit să-l întîmpine. Cel anunțat nu se vede. Cel puțin așa îmi imaginez eu, străduindu-mă să pășesc pe trotuarul plin de gheață, fără să lunec și să-mi sparg capul. Dau să scot telefonul mobil ca să-l filmez, supunîndu-mă unei tradiții deja încetățenite în România rețelelor sociale mai bune decît rețelele de gaz și apă.
– Lasă-l în pace! mă apostrofează soția, liniștită, pentru că dulăul nu s-a apucat să-i hămăie blana. O să-l superi și o să sară gardul, ca să ne muște.
– Păi de ce? replic eu, renunțînd la trasul cîinelui în poză. Nu de teamă, ci pentru că respectivul a sărit de pe gard în curte și a plecat.
– Pentru că are dreptul la imagine.
– Bine, bine, răspund eu, dar nu-i afectez imaginea, dimpotrivă, i-o întăream, postînd filmulețul pe blog.
– Da, dar trebuia să-i ceri voie să faci asta. Poate lui nu-i place mediatizarea.
Am continua așa, mult și bine dacă între timp n-am ajunge în fața blocului.
Două senioare stau de vorbă profitînd de soarele primăvăratec pentru a se încălzi. Politețea ne obligă să schimbăm cîteva clișee de protocol, gen A venit primăvara. Da, a venit, deși e februarie. Dacă ușa blocului n-ar fi la cîțiva metri, ne-am fi cufundat într-o discuție îndelungată despre Americanii care folosesc arme meteo pentru a cuceri Pămîntul.
*
Dacă ar fi o pagină de anunțuri pentru mîțe, aș consemna următoarele dispariții:
– Pisoiul negru-negru, cu ochi verzi, care s-a pisicit pe lîngă cracul meu de cum m-a văzut.
– Pisica de rasă pe care o vedeam din cînd în cînd la fereastra unei căsuțe ca o cabană.
– Pisica splendidă pe care o întîlneam în curtea de lîngă Marele Hotel.
*
Un client intrat în magazinul La doi pași, în vitrina căruia se lăfăie anunțul (fals) Pește viu, și-a lăsat cățelul afară, legat de un popic din fier. Cățelul, dintre cei răsfățați de stăpîni, latră de mama focului. Toți cîinii de la curțile din jur prind a hămăi înverșunați. Cel pe lîngă care trec în drum spre Centru tace. A dat fuga la gard și, văzîndu-mă, a început să mă latre furibund.
O fi crezînd că eu latru și nu pudelul din fața magazinului?
*
Salonul de coafură e așezat pe o ridicătură în marginea Bulevardului. Un zid de cărămidă desparte trotuarul de curtea în care se vede un taxi local.
Zidul se termină spre curte cu un grilaj scund.
Dincolo de grilaj, pe baza zidului, ies deseori pisici și cîini în scopul vădit de a primi ceva de mîncare de la trecătorii deja înduioșați. Cînd se oprește în dreptul lor o pereche, cele două mîțe se dau imediat în spectacolul cu tema: Vai ce pisici frumoase, mînca-le-ar mama!
Azi, pe la prînz, întorcîndu-mă de la Primărie, am dat peste un astfel de spectacol susținut de un cățel. Deoarece cîinii nu se pot pisici, distinsul optase pentru un soi de parada modei. Pășea artistic înainte și înapoi pe poteca de cărămizi. O pereche venind dinspre Centru, se oprise în dreptul cățelului și se prăbușise într-o mare de alintări.
Mi-am zis să fac și eu asta, dar cei doi nu mai plecau de acolo.