Grație geamului lăsat deschis dinadins de soție, balconul a devenit un azil de noapte. Cele două mîțe – Tituț (pisica) și Totolici (motanul sau mai bine zis, motănelul, pentru că n-are nici un an măcar), vin și pleacă după cum le taie capul. Tituț e cea căreia îi pot ghici un program de viață și luptă. Toată ziua umblă brambura pe afară, uneori, la întoarcerea de la prînz dau de ea pe trotuarul din fața blocului.
E deseori împreună cu o altă mîță, asemănătoare, astfel că le confund de fiecare dată. Deși ne-am întîlnit de multe ori în balcon, deși am dus-o la medic și am ținut-o ca să i se pună picături în urechi, pe stradă se face că nu mă cunoaște. Te pomenești că, în lumea mîțelor e ca în istorie. Deși ai făcut facultatea la Moscova, deși ai venit de-acolo cu o nevastă rusoaică, e bine să te faci că n-ai nici o legătură cu Rusia, ba chiar să te faci c-o urăști.
Seara, pe fereastra deschisă, asemenea unei uși de instituție publică, Tituț se întoarce în balcon. E ruptă de oboseală, de atîta hălăduit prin împrejurimi, astfel că, după popasul logic la farfuria cu boabe, face un salt și a ajuns în coșuleț. Aici doarme pînă dimineața cînd, după ce se ghiftuiește bine, sare pe pervaz și de aici pe plasa de dedesubt.
Totolici e mai la locul lui. Stă în balcon și peste zi. Din cînd în cînd, face un salt pe pervaz, se uită în jos, ba chiar se pregătește să sară, dar în ultima clipă, renunță.
M-a preocupat din punct de vedere științific, saltul pisicii de jos în sus și de sus în jos sau de pe un obiect pe altul.
L-am studiat pentru asta pe Țonțoiu. La un moment dat, fără să fi putut prevede eu asta, Țonțoiu face țuști! pe masa din sufragerie. Se plimbă încolo și încoace mișcînd din coadă ca un chiabur care dă dintr-un băț în timp ce-și inspectează moșia. Și-ntr-un caz și-ntr-altul, mișcarea (bățului sau a cozii) semnalează mulțumirea interioară față de cele văzute la fața locului. Dacă-i ating coada, Țonțoiu se întoarce vădit indignat. N-am făcut niciodată gestul bădărănesc de a atinge o femeie pe sîni (sau pe fund). Cred că așa ar reacționa o străină dacă, nitam-nisam, în timp ce pășește pe trotuar, ciripind la mobil, s-ar trezi cu o palmă atingîndu-i fundul.
În clipa următoare, o dată trecută uluirea, respectiva ar da cu poșeta în derbedeu sau cel puțin i-ar zice una de mamă. Nu înainte de a-l întreba, uluită:
– Ce te-a apucat, nene?
Nu altfel procedează Țonțoiu. De cum îi ating coada mai mult decît prețioasă, se întoarce brusc, miorlăindu-și indignarea. După care ridică laba și-mi administrează una. Un fel de poșetă mînuită de femeia ultragiată.
De fiecare dată, Țonțoiu se mulțumește cu această reacție spontană. Nu se năpustește la mine să mă zgîrîie. Nici datul cu laba nu e dus pînă la capăt. Pare mai degrabă reacția unei fetișcane căreia un flăcău din sat îi pune mîna pe fund în glumă. Dă cu poșeta, dar o face mai mult a hîrjoană decît a gest serios, de revoltă. Țonțoiu nici măcar nu fuge. Se dă mai încolo și, dacă nu sare pe podele, se oprește la marginea mesei în vederea saltului pe pervazul ferestrei. N-am știut și nu voi ști în vecii vecilor Amin, ce se întîmplă în căpșorul lui cu urechi mari. Îl surprind doar uitîndu-se la pervaz și încordîndu-se pentru a-și lua avînt.
Ce face?
Calculează în gînd distanța dintre masă și pervaz pentru ca nu cumva să cadă în gol?
Mai mult ca sigur că așa se întîmplă. Eu, cel puțin, n-am văzut pînă acum mîță sărind în gol de pe un obiect pe altul. Renunțînd să sară, da, am văzut, dar greșind, așa ceva nu cred să existe.
– Țuști!
Dintr-un salt a ajuns pe pervazul ferestrei care dă în curtea vecină. De aici o ia pe pervaz, ca un drumeț pe polița din stîncă, sub care se întinde hăul, calcă peste ruter, printre cabluri, fără să le deranjeze și ajunge la fereastra deschisă între timp de soție. Nu e nici un pericol se cadă în gol. O plasă de sîrmă cu ochiuri mici contracarează orice tentativă de sinucigaș, dacă așa ceva există în rîndul mîțelor.
În bucătărie, lucrurile stau net diferit. Pe pervazul ferestrei Țonțoiu poate ajunge dintr-un simplu salt. Sau de pe masă, sau de jos, de pe podele. De pe masă, nici vorbă să încerce. Calculul rapid instinctiv îi spune că va rata aterizarea. De jos, de pe podele, nu e nici un risc. În afară de cel de a se lovi cu capul de perete. Țonțoiu evită cu brio o încercare. Sare pe chiuvetă, de pe chiuvetă trece pe mașina de spălat, de aici pe aragaz (care, evident nu funcționează) și după un drum străbătut peste ochiurile moarte face un salt pe pervaz. O dată ajuns aici, se întoarce, se așează în fund, mîțește, și se uită la noi. Sau, mă rog, am eu impresia că se uită. În privirile lui nu se citește nimic. Nici măcar pustiul.
Nici Totolici, motănelul, nu-și asumă ușor riscul de a sări de pe pervaz afară, pe plasa de sîrmă situată cu un metru și ceva mai jos. Se uită, dă din coadă, purcede la un mic avans pe pervaz, după care se oprește, se răsucește spre mine întrebător și, în final, renunță. Sare lejer de pe pervaz și deschizînd botul didactic, se îndreaptă spre mine.
De ce n-o fi sărind?
Ca să aflu răspunsul l-am studiat pe Țonțoiu în tentativa de a sări pe pervazul ferestrei de pe masă din mijlocul camerei cu misiune de hol mai mare. Țonțoiu face țuști! de jos, de pe covor, pe masă. Pe masă sînt tot felul de lucruri. Țonțoiu pășește printre ele cu agilitate.
Cum face asta?
Fără a mai aștepta răspunsul, îl trag de coadă.
Se întoarce revoltat, chitit să-mi ardă una, renunță însă și sare pe unul dintre scaunele din jurul mesei și de aici pe podele.
Dacă nu-l trag de coadă, după cîteva plimbări fără rost, de-a lungul și de-a latul suprafeței de lemn, Țonțoiu se oprește la marginea dinspre fereastra care dă în curte. E limpede că și-a pus în gînd să ajungă pe pervaz. De ce? Dracu știe! Poziția luată spune fără dubii că-și calculează saltul. Uneori, după cîteva clipe de luat avînt, face țuști, pe pervaz. Alteori renunță. Sare de pe masă și umblînd pe podele caută cu privirile un loc din care să facă saltul.
Savanții speciei umane au pătruns cu iscodirea unde nici nu te gîndești. Numai în capul mîței n-au reușit să intre. Dacă ar fi reușit, am fi știut acum, după mii de ani de conviețuire cu pisicile, de ce nu fac acestea niciodată salturi în gol.