Gata, plecăm la Sinaia!
L-am găsit pe Tzontzy și l-am vîrît în cușetă. De fapt e o cușcă. Țin însă să mă conformez lui political correctness în materie de cîini și pisici. Potrivit regulilor, nevestei cîinelui nu-i putem spune Cățea. E interzis să-i zicem, măgarului măgar. Eventual, asin. Boului nu i se poate spune bou, ci vițel ajuns la maturitate. Tzontzy nu poate fi dus în cușcă. În absența unui cuvînt corespunzător, i-am zis cuștii cușetă.
În fine îi cărăm pe cei doi la mașină. De fapt, îi car eu. Cei doi sînt grei ca niște bolovani. Duc o viață de huzur. Doina e tot timpul cu punga de boabe în mînă. Ca să poată face față pretențiilor lui Tzonty de a mînca în orice moment al zilei și al nopții.
Plecăm!
Pînă la intrarea pe autostradă, n-am auzit nici un miorlăit de pe bancheta din spate. La un moment dat chiar am întrebat-o pe Doina ce se întîmplă. De ce tac? Întorcîndu-se spre ei (Doina stă pe scaunul din dreapta, cu misiunea asumată de a-mi spune să mă grăbesc în sensurile giratorii), li se adresează născocind noi și noi nume. Acum le zice la amîndoi Bilică.
La puțină vreme după intrarea pe autostrada București-Ploiești aud un mieunat de pe bancheta din spate.
Tresar bucuros.
Motty a prins glas. Mă plictiseam fără a-i auzi vocea.
Îi atrag atenția Doinei că Motty vrea un taifas.
Doina se întoarce imediat spre bancheta din spate și lasă să se scurgă o găleată de pisiceli omenești.
Sînt vorbele – susține ea – care-i plac lui Motty și care, desigur, îl vor face să tacă.
Numai că Motty nu tace.
Mieunatul a crescut în intensitate și dramatism.
E întîia oară într-o călătorie la Sinaia cînd Motty face așa ceva.
– Are gurița căscată și din ea îi curg bale – semnalează Doina continuînd să-l alinte cu vorbe dulci.
– Ce are?
Doina lansează două ipoteze:
Îi e cald.
E speriat.
Ambele ipoteze nu rezistă minimei verificări critice.
N-are cum să sufere de căldură. Am pus aerul condiționat. Și dacă noi nu scoatem limba de căldură, cum s-o facă Motty.
N-are cum să fie speriat.
A mai călătorit cu mașina la Sinaia de numeroase ori pînă acum.
E același traseu, sînt aceleași restricții.
Nu văd ce s-a schimbat în condițiile de călătorie.
– Poate ar trebui să mergi pe bancheta din spate, ca să-l ții în brațe – îmi dau eu cu părerea, gata să trag pe dreapta.
Doina ezită.
Ar fi necesară o operațiune complicată de mutare în față a valizei din spate.
– Poate se liniștește, zice ea.
Se liniștește, într-adevăr, după ce ieșim de pe autostradă.
Ce nu i-o fi plăcut.
Spațiile de serviciu sînt închise de vreun an.
Nu cred că asta i-a displăcut.
Doina s-a liniștit.
Nu mai miorlăie. Nu mai ține gurița deschisă. Nu-i mai curg balele.
În tot acest timp, Tzontzy n-a scos un sunet. Sînt sigur că e paralizat de frică. Fiecare experiență nouă el o traversează întorcîndu-se asupra lui însuși. Ca și cum ar fi într-un culcuș bine protejat.
Am trecut cu bine de încercarea numită Comarnic, am suit serpentinele și sîntem pe cale să intrăm în Sinaia.
Deodată, în mașină izbucnește un mieunat răsunător, cu vădite accente dramatice.
E Tzontzy!
De îndată i se asociază și Motty.
Nu la fel de violent, mai blînd, dar miorlăie și el
Mieunatul lui Tzontzy crește în intensitate cu fiecare minut în care noi nu oprim mașina ca să-l dăm jos.
E asemenea unui bebeluș care funcționează după principiul moto al autoaprinderii.
Fiecare zbieret e punct de plecare pentru un zbierat și mai mare, cu clăbuci și tentativă de înnecare.
Conducînd atent (mai avem puțin pînă la parcare) mă întreb cu voce tare ce i s-a întîmplat lui Tzontzy de face așa.
N-am nici o îndoială că e un miorlăit de protest violent:
S-a săturat de mersul cu mașina.
Vrea să fie dat jos.
Dar de ce acum cînd mai e puțin și terminăm călătoria?
Răspunsul mi-l dă tăcerea bruscă a lui Tzontzy după ce, ajunși în parcarea blocului de la Sinaia, am oprit motorul și am dat jos cușca din mașină.
Abia cînd s-a văzut pe asfalt s-a oprit.
Nu cînd s-a oprit mașina, ci doar cînd am pus cușeta sa pe asfalt.
Tzontzy a început să facă gură abia cînd am intrat în Sinaia.
Legătura între intrat în Sinaia și începerea Scandalului nu poate fi pusă la îndoială.
Asta înseamnă că știa c-am intrat în Sinaia.
Și și-a pierdut răbdarea.
Ca bărbat am trecut de multe ori prin experiența dramatică a nevoii de a urina.
Cîtă vreme perspectiva unei satisfaceri e depărtată, reziști cu brio nevoii.
Dacă ai găsit WC-ul, nevoia crește în intensitate. Pe măsură ce te apropii de pișoar, simți că nu te mai poți ține.
Cam așa s-a întîmplat și cu Tzontzy. Pînă la intrarea în Sinaia a suportat cu brio nevoia de a sta cu piciorușele pe un loc ferm. Cînd am intrat, știind că mai e puțin, și-și satisface nevoia, n-a mai avut răbdare.
Întrebarea întrebărilor:
De unde a știut Tzontzy c-am intrat în Sinaia?
S-a uitat pe fereastră?
Imposibil, nu i-a permis cușca.
O fi avînd senzori pe care noi, oamenii, nu-i vedem, senzori de la care află cu precizie priveliștea din jur fără s-o vadă.