Niciodată n-am înțeles de ce pisicile sunt hrănite cu boabe. Pe vremuri, cînd eram mic, în Găgești Deal și chiar în tot Găgeștiul, n-am auzit ca unei pisici să i se dea boabe. Din cîte țin minte, am avut și noi o pisică. Era pisică sau motan? Nu știu. Maică-mea îi zicea pisică, deși nu-i exclus să fi fost motan. N-am luat-o niciodată în brațe. Nici nu cred c-ar fi stat. Dar nici pe maică-mea n-am văzut-o, asemenea soției, așezată în fotoliu și mîngîind pisica pe căpușor în timp ce se uită la televizor.
Pisică aveam. N-aveam fotoliu. Și mai ales, n-aveam televizor.
Pentru maică-mea, cîinele, pisica aveau îndatoriri precise. Le dădeau de mîncare dacă-și îndeplineau îndatoririle. Pisica, dacă prindea șoareci. Cîinele, dacă lătra cînd se ivea vreun străin la poartă. Legat cu lanțul, cîinele avea misiunea de a anunța prin lătrat apariția cuiva la poartă. Casa noastră n-avea sonerie. Cu atît mai puțin bucătăria, lipită de casă. Cînd supa dă în clocot și vreascurile ard cu pocnete ca de artificii, nu știi cînd s-a ivit cineva la poartă. Cîinele ținea loc de sonerie. Cu cît lătra mai tare, cu atît știai că oaspetele a înaintat de la poartă spre ușa casei sau spre bucătărie.
Despre mîță am o singură amintire. Maică-mea țîșnind din bucătărie și drăcuind mîța pe care o surprinsese la oala cu lapte prins. N-am încercat și prin urmare nu știu dacă Motty sau Tzontzy ling smîntîna de pe oala cu lapte prins; și asta din simplu motiv că noi, la București, nu punem lapte la prins.
Sigur e, așadar, că la țară nu existau boabe pentru pisici. Din ce trăiau pisicile? Avîndu-și culcușul afară, în ogradă (Doamne ferește, cum să stea cu noi în casă, și așa dormeam trei într-o cameră făcută doar pentru unul), se hrăneau cu ce apucau. Șoareci, păsări, resturi de mîncare de la gunoi.
Cei doi motani se hrănesc doar cu boabe.
Din cînd în cînd, soția mă ia la cumpărături pentru cei doi motani:
Boabe și nisip.
E nevoie de mine pe post de cal de povară. Boabele sunt puse în pungi care au pictate pe ele mutre de pisici în variantă didactică. De ce-o fi nevoie de picturile astea n-am înțeles și n-o să înțeleg. Stăpînii pisicilor sînt obligați să le cumpere boabe. Le-ar lăsa să moară de foame dacă pe pungi n-ar fi pictate pisici? Soția nu merge la cumpărături împreună cu unul dintre motani sau cu amîndoi. Să-i ia în cuști, să-i ducă pînă la rafturile cu mîncare de pisici și scoțîndu-i din cuști să-i întrebe ,după ce i-a ridicat în brațe:
Ce fel de boabe vreți?
Și ei să răspundă pe limba lor pisicească, prin miorlăituri, așadar, ceva în genul:
Vrem boabe din punga asta, pentru că pisica de pe pungă e foarte drăguță.
Boabele sunt, ca să zic așa, mîncarea obișnuită a celor doi. Ca orice ființe vii, ca și oamenii, de altfel, motanii au nevoie și de cîte un festin. La oameni el e prilejul de sărbătoriri:
Zi de naștere, Paștele, Crăciunul, Aniversarea nunții.
Mesele luate cu acest prilej sunt la oameni diferite de cele luate în fiecare zi. De regulă, la aceste mese apare ceea ce se numește delicatesă. Caviar, de exemplu.
Pentru cei doi motani caviarul e o mîncare la cutie:
Gourmet Gold Pate pentru pisici cu pui
Doina le dă din cînd în cînd pe post de delicatesă.
N-am stat să văd dacă face asta cînd e ziua de naștere a vreunuia dintre ei.
Manualele de Istorie împart comunitățile primitive după ocupații:
Culegători, vînători, pescari, agricultori, războinici.
Dacă ar fi să-i încadrez pe cei doi – Tzontzy și Motty – într-o comunitate i-aș spune acesteia:
De mîncători.
Nu de dimineață pînă seara, ci 24 din 24 de ore, cei doi mănîncă. Oamenii mîncăcioși se definesc așa pentru că înfulecă la mesele principale cantități uluitoare de haleală. Cei doi – Tzontzy și Motty – nu mănîncă mult la o masă. Tzontzy, de exemplu, hăpăie de cîteva ori după care pleacă, fără nici un alt motiv decît acela de a se spăla. Mănîncă într-una. Am stat, mult să mă gîndesc asupra unei explicații. Și am găsit-o. Cei doi – Tzontzy, mai ales – mănîncă pentru a avea o ocupație toată ziua. După ani petrecuți împreună cu cei doi mi-am făcut o imagine asupra felului cum arată o zi din viața lor.
Se plictisesc de moarte.
Mîncatul e o formă de luptă împotriva plictiselii.
Știu asta din literatura rusă.
Gogol, Cehov, Turgheniev surprind boiernași de țară care de dimineața pînă seara mănîncă.
De plictiseală.
La fel și cu cei doi motani.
Mănîncă de plictiseală.
Asta nu înseamnă că rîndurile mele, care scriu despre asta, sînt ale unui Gogol al pisicilor.
Hrănirea celor doi pare simplă, dacă ne gîndim că în afară de boabe n-au nevoie de altceva. Cum de pot ei mînca doar boabe, aceiași mîncare zi de zi, ani întregi, rămîne pentru mine un mister. Doina merge la alimentarele pisicești (doar ea cumpără, nu m-ar lăsa pe mine să fac asta nici moartă, zici că-i otrăvesc!) și cumpără boabe. Cînd ia și nisip o însoțesc. Nisipul e greu. Îmi revine mie sarcina de onoare de a-l căra. Din nenorocire, Motty e bolnav de stomac. Prin urmare trebuie supus alimentației de regim. Tzontzy n-are nici pe dracu. Mănîncă orice. Doina cumpără astfel două feluri de boabe. De regim și normale.
Probleme se ivesc în cazul hrănirii directe. Fiecare are boabele lui. Motty, pe cele de regim, Tzontzy, pe cele normale. Pentru asta Doina folosește două boluri. Într-unul pune boabe pentru Tzontzy. În celălalt, boabe pentru Motty. Numai că Motty, mereu în căutare de umplut burta, se duce mai întîi la bolul lui Tzontzy, îi mănîncă boabele, după care le mănîncă pe ale lui. Doina se alarmează. Nu pentru că Tzontzy ar muri de foame (există suficientă mîncare), ci pentru că Motty riscă să se îmbolnăvească dacă nu respectă dieta. Astfel că mesele celor doi sînt strașnic supravegheate de Doina. Lui Tzontzy i se pune bolul în bucătărie cu ușa închisă. Cînd Doina are timp le dă în boluri aflate la mică distanță. Ea se așează între cei doi, și cînd Motty dă semne că vrea să-și lase boabele pentru a le hali pe cele ale lui, Tzontzy intervine prompt.
Am hotărît să plecăm din țară pentru două săptămîni.
Perioada premergătoare plecării e dominată de cele cinci griji ale Doinei:
1. Ce haine să iau eu ca să nu-mi fie frig sau cald.
2. Ce haine să ia ea dintre cele cumpărate pînă acum și care zac în dulapuri.
3. Cine se va ocupa de pisoi în absența noastră.
4. Cum să facă astfel încît Motty să nu-i mănînce boabele lui Tzontzy.
5. Căinarea celor doi, pentru că vor rămîne singuri.
Cea de a cincea grijă se manifestă cel mai des și cel mai zgomotos.
De dimineață pînă seara, Doina îi mîngîie, îi ia în brațe și-i întreabă duios:
– Ce-o să vă faceți voi fără mama?
La întrebarea mea, mi-a răspuns că le dă astfel cantitatea de mîngîieri pe care ei o vor putea consuma cînd vor rămîne singuri.
Suferă cei doi de singurătate?
Greu de răspuns.
Nici Tzontzy, nici Motty nu țin jurnal intim.
Sau dacă țin, precum Argetoianu, o fac pe ascuns.
Și vor lăsa cu limbă moarte să fie tipărit la cîteva decenii de la plecarea dintre noi.
Cum a făcut, de exemplu, Liviu Rebreanu.
Ajunși în străinătate, Doina se întreabă și mai ales mă întreabă pe mine Ce fac, oare, pisoii? De fiecare dată îi răspund – serios, evident- că poate afla dîndu-le un telefon. Pe parcursul absenței noastre Doina a rugat o vecină să meargă din cînd în cînd la apartament și să verifice dacă totul e în regulă cu pisoii.
– Uite, îi spun, luminat de o descoperire epocală, gen Evrika! sun-o pe Doamna și spune-i să-i dea pe cei doi la telefon. Doina nu rîde de o asemenea idee. Lasă impresia c-o va transpune în practică.
Întorși din străinătate, de cum intră în casă, Doina începe să-i strige pe cei doi.
– Tzontzy, Motty, veniți la mama!
Face asta, deoarece, contrar așteptărilor cei doi nu ne întîmpină aplaudînd din lăbuțe și mieunînd Imnul de stat, ci se ascund pe unde apucă, la auzul cheii în broască.
După cîteva minute apare Motty. Cînd dă cu ochii de mine o rupe la fugă.
Tzontzy apare mult mai tîrziu.
Spre deosebire de Motty, el e politicos. Se dă pe lîngă piciorul Doinei.
De data asta la întoarcerea din străinătate, întîlnim un Tzontzy furios pe Motty. De cum a ieșit din ascunzătoare, se zbîrlește, mîrîie și se repede la Motty.
Face asta timp de vreo cîteva zile.
Ce l-a apucat?
Înainte de plecare Doina a pus la cale, după o îndelungată gîndire, o împărțire a spațiului din casă.
Lui Tzontzy i-a repartizat biroul meu.
Aici i-a pus lui Tzontzy boabele.
Restul casei i-a revenit lui Motty, căruia i s-au pus boabele undeva în bucătărie, cît mai departe de cele ale lui Tzontzy.
Se pare însă că Motty i-a mîncat boabele lui Tzontzy.
De asta e Tzontzy atît de furios pe Motty.
Întrebare:
A fost așa și în absența noastră?
Firește că nu.
O face pe viteazul doar acum, cînd ne știe acasă.
E convins că nu-l vom lăsa pe Motty să-l bată.