Tzontzy e crescut în casă la noi de cînd era pisoiaș.
Motty a venit la noi de pe stradă.
Acolo, în stradă, Motty a învățat că:
- 1) De cum vezi ceva de halit, te repezi să înfuleci. Nu se știe niciodată cît timp va rămîne ocazia. Poate veni un concurent. Sau Omul poate lua farfurioara.
- 2) Să atragi cît mai puțin atenția, stînd la locul tău.
La fel se poartă și acum cînd e la noi.
Tzontzy n-are un astfel de trecut, negru, cum i-ar spune proza proletcultistă. A crescut în casă, răsfățat, alintat. Motty știe cum sunt Stăpînii. Tzontzy, nu. E convins că el e Stăpînul Stăpînilor, cărora la zice în gînd Așa-zișii. Pînă la Sinaia, Motty nu scoate un sunet, deși urăște mersul cu mașina. De cum parchez mașina, soția ia cușca și urcă cu ea cele patru etaje ale blocului muncitoresc. De cum intră în casă deschide cușca. Motty iese ca din pușcă și se ascunde sub patul din dormitor. Nu stă mult acolo. Îl răzbește foamea. Motty e, așadar, pisoiul de treabă, la locul lui. Dacă ar fi fost țăran și dacă ar fi fost exploatat de arendași, nu s-ar fi răsculat în 1907. Pentru a-l înțelege trebuie să citim schița lui Caragiale Arendașul român. Acolo țăranul primește palmele fără să crîcnească. La plecarea de la București, Motty simte încă de dimineață că va fi vîrît în închisoarea cuștii. Dar noi știm că el știe. Astfel că, de dimineață, închidem ușile care duc la încăperile prevăzute cu mese, scaune, paturi, unde s-ar putea piti. Îi rămîne la dispoziție doar sufrageria. Pentru a-l vîrî în cușcă, procedăm într-un mod barbar. Soția se îndreaptă spre el. La o distanță mică, mă instalez eu. Motty n-are unde fugi. Dacă ar face-o, ar da de mine, cel de care se teme în casa asta. Conștient de asta încremenește, paralizat de frică. Soția îl prinde fără probleme (nu se zbate, nu miaună, nu mușcă) și, ca și cum ar fi un bolovan viu, îl vîră în cușcă.
Soția și-a asumat cu de la sine putere misiunea istorică de a îmbunătăți relațiile dintre pisoi și mine pînă la nivelul unei prietenii. Potrivit viziunii sale despre lume și pisici, totul e să-l obișnuim pe Motty cu atingerea fizică din partea mea.
– Și să-l iau în brațe? întreb eu.
– Nu, așa ceva n-o să reușim niciodată. Motty nu suportă să fie luat în brațe. Nici eu nu-mi permit așa ceva.
Acasă, la București, cu toate strădaniile mele fizice și intelectuale, n-am reușit să pun mîna pe el niciodată în deja mulții ani de conviețuire. Din cînd în cînd am reușit cîte ceva dimineața, la micul dejun luat împreună. Am mai scris poate, că la ieșirea din birou cu ceașca de cafea goală în mînă, ca să merg la bucătărie, unde iau micul dejun de decenii, dau de Motty în mijlocul sufrageriei. De aici, pe culoarul care duce la balcon, făcînd la Dreapta, ajung la bucătărie. Motty mă așteaptă încordat, în poziția din care o pisică sare cît mai ușor în picioare. Văzîndu-mă, se ridică (nu sare în sus, a fugă, cum se întîmplă în alte împrejurări) și, ținînd coada sus, ca pe o antenă de mașină militară germană, o ia înainte cu pas repejor. Ajuns în bucătărie, se așează sub masă. De ani întregi micul dejun a însemnat pentru mine un șir de proceduri standard:
- – Pregătirea mașinii de cafea.
- – Punerea ceștii în vederea umplerii.
- – Așezatul pe scaun.
- – Dat drumul la radio, programul RRA.
- – Luatul unei lingurițe din brînzica în care am turnat iaurt.
- – Luatul primei felii de salam pentru a o mînca.
De ceva vreme, în aceste proceduri s-a ivit o modificare:
– Ruperea bucății de salam pentru a o împărți cu Motty.
Între timp, Motty a ieșit de sub masă și s-a instalat pe podele, în stînga mea, în poziția de așteptare.
Totul în personalitatea sa respiră cerșirea bucății de salam.
Uneori mă aplec și apropii degetul arătător de nasul lui Motty. Motty întinde botul și, fără a-l lipi de deget, îndeplinește principala etapă din contactul pisicii: Cunoașterea obiectului exclusiv prin mirosire.
După ce consumă etapa asta, Motty o rupe la fugă.
– Ai mai văzut așa idiot?! o întreb, tendențios, pe soție, așezată pe scaun de partea cealaltă a mesei, fără să consume ceva.
– Nu-i idiot, deloc! se revoltă ea și, adresîndu-se lui Motty, îi comandă, pentru a-mi dovedi că mă înșel:
– Motty, vino încoa!
Motty nu se duce. S-a băgat sub masă. Doctor docent, șef de catedră la disciplina Cîini și mîțe, soția îmi reproșează că nu știu să vorbesc cu pisicile. Ca de exemplu, în cazul Motty. Să nu-i spun Motty. Să-i spun Motilică.
– Motilică, vino la mama! îi zice duios soția, deși nici vorbă să-l fi născut.
Motty rămîne pe loc.
Nu fac nici o remarcă. Ar însemna să-i deconspir eșecul. Pentru că eșec e.
În fine, am înfipt lingurița în recipientul de carton al Brînzicii de la țară, cum zice publicitatea.
Motty a ieșit de sub masă, a ocolit-o prin partea stîngă și a luat poziția de cerșetor.
De fiecare dată îmi pun pe brațe un prosop.
După cîteva clipe de gîndire Motty sare cu lăbuțele din față pe genunchiul meu.
Concomitent, a ridicat privirile spre mine. Rup cu dragoste o bucățică de mezel și cu stînga înfășor restul. Bucățica e pentru Motty. Restul e pentru mine.
De cele mai multe ori, Motty o prinde cu gura (destul de greu, i-au căzut dinții și pînă acum nu s-a ivit pe lume dentist pentru pisici) și o ia la fugă cu ea în gură, vîrîndu-se sub masă. Dacă i-a picat cumva pe podele, n-o mai ia de acolo. Trebuie să mă aplec și să i-o dau.
Sunt situații în care Motty, deși cu lăbuțele din față pe genunchiul meu, nu prinde felia. Sare jos, și dă un ocol mesei. Tocmai cînd credeam c-am scăpat de el își face apariția pe podele, jos, în stînga mea. Îi întind bucata de mezel. Nu se repede la ea, cum m-aș fi așteptat. Se atinge de ea pe rînd cu amîndoi obrajii. E ca un frizer din Lumea veche, după ce i-ai dat o bancnotă. Se alintă cu ea pe barbă, pentru a mai face rost de una.
Sunt rare situațiile cînd Motty mănîncă felia fără a se mai da jos de pe genunchiul meu. Face asta cînd e hămesit sau, din ce-mi dau eu seama, cînd îl atrage puternic mirosul feliei. Dau să-l mîngîi. E atît de concentrat pe halit că nu simte degetele mele. În cîteva clipe își dă seama că s-a atentat la blana sa și atunci o zbughește sub masă.
Între timp și-a făcut apariția în bucătărie Măria Sa, Tzontzy.
Intrînd în bucătărie am întrebat-o pe soție unde e Tzontzy.
– Doarme! mi-a răspuns ea cu satisfacția cu care răspunzi, Conduce țara, cînd întrebi unde e președintele.
La puțin timp, realitatea o contrazice.
După ce-a pășit înăuntru, Tzontzy face un salt și se suie pe masă. Se așează, fără să șovăie, ca un han care se urcă pe tron, la cîțiva centimetri de mine.
Întind mîna să-l ating.
Răspunsul depinde de dispoziția sa.
De cele mai multe ori nu-mi dă nici o atenție.
Evident, dacă nu-l ating pe coadă.
Sunt și situații în care reacționează. Se întoarce fulgerător, pune gheara pe mîna mea, ca și cum vrea să mă imobilizeze și se face că mă mușcă.
Dacă insist, fără a mai reacționa, sare de pe masă și pleacă din bucătărie.
Ceva gen:
– Hai să plecăm de aici, că pe acesta l-a apucat pisiceala!