De cum aude clănţănitul sec al porţii, dulăul Instituţiei vine în fugă pînă la mine împungîndu-mă cu botul, ca un viţel care latră.
Drept răsplată îl mîngîi pe capul ca o bilă, deşi – sînt sigur – mult mai mulţumit ar fi dacă i-aş da ceva de mîncare.
În astfel de împrejurări, de fiecare dată îi spun portarului cît e de frumos şi de fiecare dată portarul mă roagă să-l ajut să-l fure.
Vrea să-l punem în portbagajul maşinii sale şi să-l duc în Argeş, într-un sat unde are căsuţa bătrînească.
Şi de fiecare dată îi răspund că nu-mi dau seama cum îl pot ademeni.
*
Tună al Dracului, de parcă pînza cerului e spintecată cu un cuţit grosolan, de bucătărie.
Pe uşa larg deschisă a Sălii de lectură, ţinută aşa, ca să se ventileze aerul stătut al zăpuşelii, dă buzna dulăul Negricilă, cu limba scoasă.
Se adăpostește de fulgerare!
*
Răpciugosul şchiopătează dinadins pentru a face pe plac cucoanelor venite în Piaţă.
*
Numărul cîinilor din jurul mînăstirii a crescut exponențial de la venirea noii starețe, în civilie, înainte de a se călugări, fata cea mică a unui proprietar de stînă de oi și, în acest context, mare iubitoare de patrupede.
Cîinii nu numai că s-au înmulțit, dar au suferit și o mutație genetică: Nu-și mai caută singuri haleala. Le-a pierit și bruma de instinct de vînătoare. Nimerit nas în nas cu un iepure (acesta paralizat de frică la întîlnire), unul dintre cîini, un dulău cît jumătate de vițel, s-a pus pe labele din față și a început să se gudure amical, ceva gen How do you do?
Mutația își are cauza în ușurința cu care fac acum rost de mîncare:
Ploconindu-se la pelerinii care vin la mînăstire.
De dragul cîinilor, noua stareță a interzis mașinilor să urce de la poartă la mînăstirea propriu-zisă, chiar și pentru cele care transportă ologi, veniți la mînăstire ca să se ridice în picioare și să umble doar dacă se închinau de cinci ori (de cinci ori, nici mai mult, nici mai puțin) la racla în care se afla sub formă de moaște sfinte arătătorul cu care Sfîntul Procopie îi blestemase pe păgîni.
De cum au pătruns pe poartă, pelerinii sînt luați în primire de cîini. La intrare, pe dreapta, o măicuță vinde sub ascultare, alături de icoane de hîrtie, mîncare pentru cîini. Astfel că dragostea față de animale a noii starețe ascunde și un interes strict pragmatic. Comisionul de vînzare e de peste 200 la sută. Un pachețel e luat de la supermarket cu cinci lei și e vîndut cu o sută de lei. Profitul intră în centurile mănăstirii.
Pentru a obține ceva de mîncare cîinii se dedau la fel de fel de trucuri, toate dobîndite de-a lungul relației cu omul, care e mult mai nătîng decît pare și, în consecință, e lesne de tras pe sfoară: priviri umede de recunoștință, zîmbete blege, dat din coadă și ridicat în două picioare deși nici vorbă nu e de circ.
*
Cu ceva timp în urmă, după cum am istorisit pe blog, i-am făcut rost lui Dan Andronic de un cățel, solicitat de confratele meu într-ale jurnalisticii după ce-am publicat întreaga aventură a aducerii lui Max de la Valea Sării.
Cățelul cerut de Dan Andronic, pentru un amic proprietar de curte, e fratele lui Max.
Dan Andronci mi-a trimis poza cățelului, devenit cîine.
Ar trebui să-i trimit lui Max un e-mail cu poza fratelui?
*
Pacienta, cum îi spun eu, Piscuţa, cum îi spune soţia, a fost lăsată să plece. De soţie, nu de mine. Dacă ar fi fost după mine, aş mai fi ţinut-o închisă în balcon. E mult mai pisică decît Ţonţu, un idiot. Soţia spune că tînjea după libertate. Ia te uită! remarc eu, livresc pînă la capăt, vorbeşti ca un manual de şcoală din tranziţie la Capitolul Viaţa grea sub dictatură. Prima propoziţie înainte de pagina cu Revoluţia din decembrie 1989 e Poporul tînjea după libertate deşi, după părerea mea, neluată în seamă de nimeni, Poporul tînjea după salam, după salam de-adevăratelea şi nu cel din soia. Eu aş mai fi ţinut-o împotriva voinţei sale, pentru că la noi în casă îi era mult mai bine decît afară. Ca şi în cazul regimurilor comuniste, pînă la urmă, noi Stăpînii, ştim ce-i bine pentru Popor, şi-i oferim Poporului Binele chiar cu forţa. Oricum pisica a dispărut.
Azi, pe la prînz, întorcîndu-mă de la Bibliotecă, îl văd pe Ţonţu cocoţat la geamul de la Balcon.
– Ce l-a apucat? mă interesez, se dau filme porno pe peretele blocului de alături?
Soţia nu-mi ia în seamă gluma.
– Se uită la Pisicuţa care, după ce i-am dat de mîncare s-a aciuiat sub streaşina blocului vecin.
– Ia te uită, pisicuţa a plecat! A făcut-o să plece Ţonţu cu privirile sale fixe.
Îmi amintesc de privirile pe care i le arunca Ţonţu Pisicuţei, de dincolo de geamul sufrageriei, cînd Pisicuţa era în balcon.
– Aha! îmi zic!
Ţonţu are priviri paranormale. E suficient să se uite fix la cineva pentru a-l face pe respectivul să se tulbure.
*
Pisica din vecini, Bătrînica, după cum îi spunem noi, a născut un pisoi mort.
Deși nu e viu, îi ține ombilicul în gură.
Și-l miaună, pe post de bocit, în chip dramatic.
*
La masa de alături, în prealabil curăţată cu gesturi precise de un ospătar harnic, s-a aşezat o cucoană.
Trage după ea un pudel alb, flocos, împodobit cu o şapcă de şmecher.
Lui însă nu-i stă bine, deoarece are privirile umede ale fiinţelor conştiente că sînt mici şi fragile.
Rotindu-se ca un aeroplan în căutarea locului în care să-şi deşarte bombele, îşi face apariţia ospătarul.
A venit pregătit să noteze conştiincios în carneţel, ca un reporter binecuvîntat de norocul de a-i lua un interviu Preşedintelui american.
Cucoana îl roagă să-i aducă nişte apă pentru căţel.
După ce sticla de apă minerală (fără gaz) e aşezată pe masă, Stăpîna scoate din geanta de voiaj o tăviţă, toarnă în ea apă, o pune pe masă şi i-o împinge pudelului sub bot.
Pudelul lipăie cu limba ca şi cum ar gusta.
Gustă şi Stăpîna din paharul cu apă, în care şi-a turnat tacticos, de parcă ar fi fost şampanie.
A poposit pe masa sa, în fine, şi comanda.
Pe o imitaţie de fund de lemn, i-a fost adusă o bucată de somon, însoţită de un smoc de pătrunjel, ca să nu moară de singurătate.
Cucoana se apucă de mîncat.
Doar cu dreapta.
Cu o singură mînă taie somonul.
Cu o singură mînă înfige furculiţa şi plimbă bucata de pe fund pînă-n gură.
Cu cealaltă – stînga – ţine căţeluşul.
Din cînd în cînd, cucoana îi vîră şi căţelului o bucăţică în gură.
Cu furculiţa cu care mănîncă ea.
Căţelul deschide gura şi o înfulecă.
Fără a lăsa impresia c-ar muri după friptura de somon.
Cred că e pur şi simplu un căţel bine educat!