Ori de cîte ori plecăm la Sinaia, îl luăm și pe Țonțu. Soția spune că nu-l putem lăsa singur în casă.
Se stresează.
Chestia cu stresatul o aud zilnic, dacă nu chiar de mai multe ori pe zi.
– Ce faci, băi tîmpitule? îi zic lui Țonțu care, suit pe masa din sufragerie, se uită la mine cu priviri adormite.
– Nu stresa băiatul! reacționează automat soția.
Țonțu pășește maiestuos pe podele. Ca Vodă prin Lobodă, aș fi zis altădată. Am auzit însă la Radio, în timp ce mergeam cu mașina, că nici vorbă nu-i de Vodă și cu atît mai puțin de lobodă. Astfel că mă abțin să formulez comparația cu voce tare. Nu mă abțin însă să-l trag pe Țonțu de coadă. Țonțu se oprește, se întoarce, îmi aruncă o privire ofensată, după care păsește mai departe.
– Nu stresa băiatul! strigă soția din biroul ei din fața calculatorului.
Așadar, pentru a nu-l stresa pe Țonțu, îl luăm cu noi, la Sinaia. De dimineață, în ziua în care trebuie să ne punem în mișcare, Țonțu se vîră sub pat. Îl scoatem cu greu de acolo. Spre deznădejdea ei soția se vede obligată să folosească un instrument de tortură: Coada lungă a măturii.
Pentru transport, lui Țonțu i-am pregătit o cușcă portabilă. O chestie din pînză, ca o sacoșă cu mîner și grilaj la amîndouă capetele. Vîrîrea lui Țonțu în cușca portabilă nu-i o Operațiune ușoară. În cel mai pur stil pisicesc, se apără cu ghearele și dinții. După ce l-am răsturnat în cușca ținută ca un recipient, cu gura-n sus, Țonțu se liniștește. Nu zice nici măcar mieuț, d-apoi miau. Prin zăbrelele de pînză îi văd căpșorul cu mustăți și priviri galbene. Parcă ar fi un păcătos care se confesează preotului catolic din spatele gratiilor!
Tot drumul dus și întors Țonțu stă în cușcă, paralizat de noutatea experienței. Din cînd în cînd soția, aflată pe scaunul din dreapta, se întoarce spre Țonțu:
– Ce mai face băiatul?!
Băiatul nu face nimic. Întrebarea nu e întrebare. E o rostire prin care soția îi comunică – zice ea – motanului calm, încredere. Totul e să-ți audă vocea. Da, e foarte important să-ți audă vocea. Ascult, înainte de a pica în somnul de după amiază, muzică, la căști, de pe I Pad. Cînd ies în sufragerie, de fiecare dată dînd cu ochii de Țonțu, mă abțin cu greu să nu-i pun căștile la urechi. O s-o fac odată, cînd voi rămîne singur cu Țonțu.
Ce fel de muzică i-o fi plăcînd?!
Pe drum, Țonțu stă pe bancheta din spate. Ca un președinte în mașina principală a SPP, cea cu lucrători ai SPP. Eu, pe post de șofer. Soția, pe post de aghiotant. Din cînd în cînd, aghiotantul – soția adică – se întoarce spre Țonțu și-l întreabă ce mai face. Nu cred că, întrebat astfel, un președinte ar răspunde. Tăcerea sa zîmbitoare ține loc de orice răspuns. Aghiotantul s-ar întoarce și ar încropi un taifas cu șoferul. La fel și Țonțu. Prin gratiile de pînză ale cuștii portabile i se văd mustățile. Sînt sigur că zîmbește pe sub ele. Soția mi-a explicat în mai multe rînduri de ce face ea asta. Țonțu nu trebuie să se simtă singur!
Din cînd în cînd, la întoarcere ne oprim la Mallul din Băneasa. E duminică pe la prînz, a venit vremea cumpărăturilor săptămînale. În mod obișnuit, mergem împreună. Chiar dacă o parte din cumpărături – grosul – le face soția, fără mine, din simplul motiv că astfel aș stresa-o, totuși, în ultima parte, mai ales la cassă, mă implic și eu. Cînd e Țonțu cu noi, soția se sacrifică și merge singură. Băiatul nu poate fi lăst singur în mașină. S-ar stresa.
– Nu-l lăsăm singur, zic eu, insistînd să-i dau o mînă de ajutor soției împingînd căruciorul în chip sărbătoresc, îi las radioul deschis. Și nu pe orice post, ci pe Radio România Actualități. Află și el, în direct, informații din întreaga țară. Soția îmi aruncă privirea binecunoscută. Cea menită a-mi preciza, încă o dată, că sînt un ageamiu în materie de pisici și că, din acest punct de vedere n-am nici un drept de a mă exprima despre ele în general și despre Țonțu în special.
Rămîn cu Țonțu în mașină, spre bucuria mea. Nimic nu mă plictisește mai tare decît plimbatul căruciorului printre rafturi.
După vreun sfert de ceas, apare soția împingînd căruciorul. Prima ei reacție îl vizează pe Țonțu.
– Ce mai face băiatul? I-a fost urît?!
Ce mai încolo și încoace.
Goe e biet copil pe lîngă pisoiul nostru.
Pe autostrada Ploiești-București, cea fără nici o benzinărie sau toaletă pe întreaga-i lungime, soția are ideea de a-l scoate pe Țonțu din garsoniera de pînză să-l ia în brațe pe scaunul din față, ca să vadă și el lumea din jur. Faptul că Țonțu n-are experiența vieții e principala grijă a soției. L-ar trimite în realitate, numai că Țonțu nu se dă în vînt după alte realități decît cea a farfuriei cu boabe, a fotoliului în care poate dormi încolăcit și a siguranței pe care i-o dă apartamentul.
Soția îl scoate din cușca de pînză. E ca un închis pe viață invitat să meargă într-o învoire acasă.
Soția îl ia în brațe.
Nu reușește cu nici un chip să-l facă să se uite pe fereastră.
Și-a vîrît căpușorul în burtă.
Crede că dacă el nu vede nimic, nimic nu se întîmplă.
L-aș compara cu struțul care-și vîră capul în nisip.
De cum ajungem acasă, soția deschide portiera, ia cușca și dă fuga în casă.
Țonțu iese din cușcă (evident cu pași prudenți de cercetaș parașutat în teritoriul inamic) și, după cîteva clipe de șovăială, o zbughește sub pat. Va ieși abia peste o oră.
Ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic.