Pe cimentul podelei, acoperit parțial cu un covor înfățișînd un leu care-și suge laba din motive care ne scapă, doarme unul dintre cei doi dulăi ai prăvăliei. E o nădușeală groaznică. Nevasta proprietarului stă la tejghea și-și face vînt cu un maculator ieșit din uz. În fața ei, nițel mai la dreapta, un ventilator zbîrnăie din răsputeri pentru a arăta că e harnic și nu consumă degeaba curentul electric. Prin fața ușii scoase din țîțîni, pentru că numai astfel stă larg deschisă, trec fetele mari ale Orășelului, conștiente de sînii lor fără sutien.

Am scris într-un număr anterior despre dramatica plecare de-acasă a lui Tzontzy. Voi relata mai jos Întoarcerea. Marea Întoarcere. Seara, la ceva timp după întoarcerea de la Bibliotecă, stau în biroul meu, în chip americăneşte, şi mă chinui să găsesc un loc gol pe ultimele pagini ale unui volum de Publicistică de-a lui Arghezi, pentru a-mi nota pagina şi ideea programtă a deveni, într-un timp de după Judecata de Apoi, eseu supus publicării. Uşa se deschide brusc şi soţia apare în cadrul ei cu pisoiul în braţe. În mod obişnuit, soţia nu mă bate la cap cînd sînt în biroul meu. Doar evenimentele mari, de răscruce în viaţa noastră domestică, o fac să deschidă uşa.

N-am noroc la cîini şi pace! După căţeaua salvată şi crescută de soţie, a cărei moarte mi-a fost prezentată drept dispariţie şi a făcut ca soţia să nu mai calce pe la Găgeşti, mi-a murit şi Max, căţelul despre care am scris pe blog, transformîndu-l astfel în vedetă on-line. Vestea mi-a fost dată de fratele meu cu prudenţa folosită de regulă la anunţurile că un apropiat are cancer în faza terminală. La început m-a sunat ca să-mi spună că Max nu se simte bine, dar c-a luat măsuri sanitare şi acum parcă s-a mai însănătoşit.

Pe strada care dă în Marele Bulevard trec în sus și-n jos studenții de la ASE, în deplasarea de la o clădire la alta. Flăcăul de la Consulat a ieșit din ghereta plantată lîngă Gardul Grădiniței pentru a urmări manevrele stîngace ale unei șoferițe care vrea să iasă cu spatele din Parcare. Pe fața lui strălucește zîmbetul de dispreț al masculului față de șoferițe, deși între noi fie vorba, el n-are carnet de șofer. În ușa buticului amenajat într-unul din acareturile gospodăriei sale a ieșit proprietarul...

Întors de la BAR pentru pauza de prînz, socotesc c-ar trebui să-i dau drumul pisoiului de pe balcon. Cînd pleacă la servici, dimineața, înaintea mea, soția îl duce în balconul apartamentului, închis cu ferestre. Toată noaptea, pisoiul a alergat în voie prin casă. Cum eu mă culc tîrziu, după miezul nopții, cînd ies din birou pentru a căuta o carte în restul casei, mă trezesc că de lîngă picioarele mele țîșnește ceva asemănător unui șobolan (comparație defăimătoare) sau a unui iepure (comparație laudativă).

Continuă experimentul iniţiat de soţie şi denumit de ea – Şi pisoiul are drept la liberul arbitru. Acesta constă în crearea tuturor posibilităților ca pisoiul să plece de la noi cînd vrea el. Doamne ferește! Noi nu-l ținem cu forța, că doar nu sîntem regimul Ceaușescu! Pînă acum pisoiul, care n-a făcut încă un an , a stat doar în casă.

De cîte ori ajung la Găgești Deal, a doua zi, pe la prînz își face apariția motanul. Cînd ies din casă sau din chioșc,  după ce trec de cățelul care una știe – să se arunce cu labele sale proaste pe mine – dau de motan în mijlocul ogrăzii. Cînd mă vede, își ridică buza de sus în ceea ce el crede a fi mieunat. După care mă însoțește pînă intru în casă, ca și cum ar vrea să spună Merg și eu cu tine o  parte din drum, că tot n-am ce face! După ce dă gata farfuria cu mîncare, o șterge. Revine a doua zi cu același protocol de manifestare.

Ferestrele sufrageriei mele de la etajul întîi al miniblocului dau într-o curte desprinsă parcă din telenovelele de mahala tip Mihail Drumeș. În plin centru al Marelui Oraș, peste drum de mîndra clădire a companiei de publicitate, în jurul curții respective, blocate spre stradă de o casă interbelică, prelungită cu o poartă, după care vine blocul meu, stau în cerc alcătuiri între bordeie din 1907 și improvizații din lumea celor fără de adăpost. Chiar sub geamurile mele se înalță acoperișul de tablă al unui șopron. În marginea șopronului, la o adîncime de un metru și ceva, se află un teren asfaltat, ținînd de blocul meu.

În tăcerea după-amiezii de duminică, Tincuța, cățeaua (ar trebui să scriu partenera cîinelui, ca să fiu corect politic) din curtea casei, izbucnește într-un lătrat furios. Unul dintre acele lătraturi care te fac să dai buzna afară, speriat că proprietatea ta a fost călcată în chip samavolnic. Dai buzna afară. Nimic de pe suprafața proprietății tale nu dezvăluie încălcarea proprietății, nici măcar de un șoarece isteț. Nu s-a întîmplat nimic pe Lumea asta care să-i motiveze izbucnirea. Afară doar de faptul că-n SUA Mc Cain a trecut în fața lui Obama în sondaje, pentru prima oară în campania electorală.

Stau în fotoliu și butonez telecomanda sărind de la un post tv de știri, la altul, mînat de ceea ce psihiatrii numesc Boala zappării. Pe ușa care dă spre bucătărie apare soția, cu pisoiul în brațe. Și-a propus să mă apropie de pisoi. Să devenim amici, probabil. Din brațele soției, pisoiul se uită la lumea din jur cu ochi mari, mirați. Despre miracolul existenței s-au zbătut mulți gînditori să ne convingă. – Priviți șopîrla asta! ne zic unii dintre ei. Ce lucrătură perfectă! E opera lui Dumnezeu! De fiecare dată cînd întîlnesc privirile pisoiului îmi spun că așa ar vrea gînditorii să vadă oamenii existența.