Ca de obicei, iau masa de prînz în bucătărie. La puțin timp după începere, ridic privirile și o întreb pe Doina: – Dar Motty unde e? Lipsește Motty. O situație nemaiîntîlnită pînă acum. Dimineața și la prînz, mirosind (la propriu) că e rost de ceva de halit, Motty își face apariția în bucătărie. De data asta nu s-a întîmplat așa. Deși au trecut mai mult de zece minute de cînd m-am așezat la masă, Motty nu s-a ivit. Cu atît mai ciudat cu cît Doina e și ea în bucătărie. De regulă, Motty o urmează ca un cățel.
Parcul central din Sinaia, în plină toamnă. E duminică, ora 11. Acel moment al zilei în care turistul, abia trezit din somn, se gîndește cum să piardă timpul pînă la masa de prînz. Explicabil de ce o mulțime frenetică a luat cu asalt parcul. E toamnă românească. Adică melancolică. Copacii și-au pus veșminte colorate. Din cînd în cînd, cîte o frunză galbenă cade de pe ram, se rotește în aer un timp, precum corpul unei femei care se sinucide prin aruncarea într-o prăpastie, după care se lipește de asfalt. Soarele e blînd de-a binelea cu muritorii. Un fel de bunică față de nepoții ei, care s-au cumințit și nu se mai trag de păr.
Viața omului, chiar și a mea, desigur, stă sub semnul rutinei. Eu, de exemplu, după ce mă scol fac cinci minute gimnastică. Zilnic. De ce cinci și nu șase sau patru? n-aș putea să răspund. De precizat: Nu fac gimnastică în general, fac gimnastică cinci minute. Nici mai mult nici mai puțin. Nu-mi dau seama de ce o fac. Sigur e că nu-mi folosește la slăbit. Pe vremuri, cînd mi-am asumat drept Proiect de țară să slăbesc în chip de Breaking News, am decis să alerg în aer liber, dimineața și seara, o jumătate de oră.
E noapte tîrziu. Ba chiar foarte tîrziu. Am înregistrat pastila video pe la 21 și acum, așezat la biroul întruchipat de masa din bucătărie, scriu de zor. Ca să am inspirație sau, mai precis, ca să mă iluzionez că voi avea inspirație, am stins lumina din tavan și am aprins veioza. Așa am citit eu că aveau inspirație marii scriitori. Unii consumau hașiș, ca să-și stimuleze fantezia. Nu e cazul meu. De unde să fac rost de hașiș la ora asta? Dincolo de ușă, în sufragerie, unde Doina doarme cu televizorul aprins toată noaptea, se aude zgomot slab de transmisiune în direct la un post occidental.
Așa cum am mai consemnat în acest Letopiseț al cîinilor și pisicilor pe post de Miron Costin al patrupedelor, cînd plecăm la Sinaia îl luăm cu noi pe Motty. De ce pe Motty și nu pe Tzontzy? În primul rînd pentru că Motty e un pisoi la locul lui. Un fel de iobag român pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu se ocupa de soarta românilor din Ardeal în timpul ocupației habsburgice. De asta, aveau să se ocupe mult mai tîrziu istoricii români. Și nu se ocupa din simplu motiv că, spre deosebire de istoricii români de mai tîrziu, preocuparea nu-i aducea nimic. Nici măcar titlul de doctor în Istorie. În plus, iobagul român de sub habsburgi respecta cu sfințenie tot ce-i spunea Stăpînirea.
Plaja din Nisa e alcătuită, potrivit ghidurilor, din două părți: Plaja cu plată, mai precis plaja privată, a restaurantelor și hotelurilor. Plaja gratuită, publică, zisă de mine, comunală. În realitate, Plaja din Nisa e alcătuită din trei părți. Alături de cele două, pe care și le dispută oamenii, există și funcționează o a treia, pe care nu și-o dispută oamenii din simplul motiv că nu-i a lor. E a cîinilor. Firește, veți spune că e și a oamenilor, pentru că la urma urmei cîinii nu umblă de capul lor prin Nisa, ci sub autoritatea stăpînilor.
Cum intru în casă, îmi iese în cale Doina. Aerul ei, dar mai ales faptul c-a lăsat filmul (prost, siropos, fără pic de lămîie) la care se uită de dragul uitatului, pentru a mă întîmpina, sugerează că are să-mi spună ceva important. Ceva important din zona necazurilor, a dramelor, a tragediilor, și nu din cea a veștilor bune. Cînd e vorba de vești bune, nu catadicsește să se ridice din fotoliu. Mi le dă așa în treacăt, cînd intru în bucătărie. În nici un caz, de decenii, de cînd sîntem împreună, n-a deschis ușa de la birou pentru a mă anunța c-am primit o sumă de bani retur sau că luna aceasta nu mai trebuie să plătim întreținerea.
La Postdam maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute. Am crezut, mai întîi, că şoferul aşteaptă să coboare stăpînii a doi cîini care se luaseră la harţă. Cu mine se urcase, la aceeaşi staţie, proprietarul unui cîine lup. Botul animalului era prins într-un dispozitiv ce nu-i permitea mai mult decît să mîrîe resemnat. Cei doi şi-au văzut de treburile lor. Bărbatul a luat loc, apucîndu-se să citească, după ce-a scos din taşcă un cărţoi mai ceva decît Cartea neagră a Guvernării întocmită de Opoziție.
Pisicile de stradă au o viață intensă, palpitantă, nu de puține ori periculoasă. Stau la marginea trotuarului și se lasă mîngîiate de trecători și mai ales de trecătoare. Pentru a da satisfacție oamenilor, făcîndu-i să creadă că pisicile îi iubesc, pisicile din stradă fac tot felul de giumbușlucuri cînd se apropie un trecător a cărui ființă vibrează de duioșie. Cînd nu se dau în spectacol pentru oameni, pisicile de pe stradă pîndesc porumbeii. N-am văzut pînă acum vreun porumbel prins de vreo pisică. La prima mișcare a pisicii stolul își ia zborul. Pisica știe asta. Cu toate acestea desfășoară întreg ritualul de pîndire.
Niciodată n-am înțeles de ce pisicile sunt hrănite cu boabe. Pe vremuri, cînd eram mic, în Găgești Deal și chiar în tot Găgeștiul, n-am auzit ca unei pisici să i se dea boabe. Din cîte țin minte, am avut și noi o pisică. Era pisică sau motan? Nu știu. Maică-mea îi zicea pisică, deși nu-i exclus să fi fost motan. N-am luat-o niciodată în brațe. Nici nu cred c-ar fi stat. Dar nici pe maică-mea n-am văzut-o, asemenea soției, așezată în fotoliu și mîngîind pisica pe căpușor în timp ce se uită la televizor.