Din cînd în cînd, încercați de o vitejie care-i apucă dintr-o dată și fără motiv, cei doi căței (unul viitor cîine lup) încep să latre la motanul din mijlocul ogrăzii. Acesta stă ghemuit, în postura unuia care și-a terminat treburile și acum se relaxează. Cine știe ce-i trece prin cap. Uneori, cei doi, tot din motive care-mi scapă, se apropie de motan. Acesta nu le dă nici o atenție. Nici măcar nu ridică privirile spre ei. Prestație de persoană matură, serioasă, care nu ia în seamă tembelismul unor năpîrstoci. La un moment dat, motanul se ridică, se arcuiește de parcă s-ar întinde a căscat, și se mută mai încolo.
Fără nici o legătură cu inițiativa celor doi nerozi. Care rămîn, totuși, descumpăniți de mișcare.
*
A murit Titzi, pisicuța făcută de mine celebră, pentru că m-am transmis în direct cu ea în brațe. Unii m-au apreciat în încercarea mea de a mă dezvălui ca iubitor de animăluțe. Alții m-au criticat. Cică nu știu un adevăr, ce mai încolo și încoace, o axiomă, despre pisici de tăria Toți oamenii sunt muritori:
N-ai cum forța o pisică să-ți stea în brațe.
Aș compara mîța cu femeia, dacă n-aș ști că Mișcarea feministă Mu-mu îmi va sări imediat în cap:
Sexistule!
Reduci femeia la sex!
Dar femeia manager?
Dar femeia de succes!
Sincer să fiu (profit de dreptul de a face paranteze, cîștigat prin Revoluția din decembrie 1989) pentru mine femeia e superioară bărbatului tocmai pentru că ține de sexul zis și frumos. Din totdeauna am urît o lume doar de bărbați. Cum dracu să trăiesc într-o lume în care femeile sunt niște bărbați cu fuste?! Așadar, convins că Mu-mu-lițele n-au timp pentru un amărît ca mine, ochii (nu ochișorii, Doamne ferește!) fiind doar pe cei de la Hollywood, îmi permit să scriu:
Pisica e ca femeia.
Nu-ți stă în brațe decît dacă vrea ea.
Titzi s-a îmbolnăvit grav. În lockdownul din Pandemie, am ieșit din casă doar pentru ea. E pe undeva prin jurul Academiei militare o clinică veterinară. Aici am dus-o pe Titzi. A fost nevoie la un moment dat să fie operată. Cu chiu cu vai am găsit în București un medic veterinar care s-a aventurat în așa ceva. Cică s-a consultat pentru asta cu un coleg de la Viena.
N-am putut s-o salvăm!
Cancerul din jurul urechii a devenit plagă.
Doina i-a luat o pîlnie de gît, ca să nu se scarpine.
Sărăcuța!
Curată, ca orice pisicuță, simțea nevoia să se spele. Și cum n-o lăsa, se dădea cu lăbuța pe pîlnie!
Cînd a ajuns în ultima fază, în care nu mai putea înghiți nimic, mi-a fost teamă s-o văd. Doina, ca orice femeie, mai bărbată ca mine, mi-a anunțat-o într-o zi că pisicuța e pe moarte. Am suferit toată ziua.
Într-o dimineață, Doina mi-a zis că s-a prăpădit. Am acceptat s-o văd. Era întinsă (așa stau întinse toate animale moarte) pe un stativ în balconul acoperit. Doina s-a interesat pe Internet și a comandat o înmormîntare (de fapt, incinerare la Cimitirul Raiul animalelor de la Cățelul). Contra cost, a venit o mașină de la firmă, a luat-o, au pus-o la frigider în vederea ceremoniei. Ceremonia a fost programată pentru sîmbătă, la 12.30.
Nu știu dacă voi găsi tăria să merg.
*
Ajung de obicei acasă, de la birou, noaptea tîrziu. Cînd deschid ușa, îi văd pe Tzontzy și pe Motty stînd în fața ușii dincolo de care se desfășoară apartamentul. Tzontzy s-a așezat chiar pe preșulețul de lîngă ușă. Așa cum stă ai impresia că face de strajă. Ori de cîte ori îl văd îmi trece prin cap imaginea, știută de dinainte de 1989, a lui Emil Bobu din timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Suceava. Emil Bobu era prim secretar al județenei de partid. Nicolae Ceaușescu a mers să se culce, condus pînă la ușă de Emil Bobu personal. Dimineața, cînd a dat să iasă, Nicolae Ceaușescu s-a ciocnit de Emil Bobu care ședea de strajă în fața ușii.
– Am stat de veghe toată noaptea, i-a răspuns el lui Nicolae Ceaușescu, pentru c-am vrut să vă apăr personal.
De aici a pornit ascensiunea lui Emil Bobu spre postul de numărul trei, după Tovarășul și Tovarășa, în România comunistă. Tzontzy n-are nici o șansă de ascensiune. De fapt, el nu vrea să fie promovat. El vrea ca Doina să iasă și să-i dea din mîncarea pusă deasupra pe dulap.
Cînd Doina deschide ușa, Tzontzy se mută mai încolo, în fața dulapului și ridică privirile spre castronul pe care doar el îl vede.
*
În Jurnalul lui Mihail Bulgakov, descopăr în scrisoarea trimisă de scriitor neveste-si (L.E. Belorzeskaia), cea de a doua (între iunie 1924 – octombrie 1932), prima, Tatiana Lappa, fiind între 1913-1924, și ultima, cea care i-a gestionat gloria postumă, Yelena Bulgakova (fiind între 4 octombrie 1932 – 10 martie 1940), pînă la moartea autorului, de tînăr (48 de ani) dau peste aceste rînduri:
„Salutări celor de acasă, inclusiv motanilor. Sper ca la venirea mea, al doilea motan să nu mai fie pe-acolo (vinde-l ca sclav)”.
Ca și mine, Bulgakov are doi motani. Ca și mine, are un motan nesuferit.
*
Pe străduța care dă în Marele Bulevard, puțin frecventată, pentru că mulți o confundă cu o fundătură, își duc viața cinci pisici. După cum locuiesc și acționează împreună am putea spune că alcătuiesc un soi de trib.
De dimineață pînă seara stau strînse în fața ușii de la blocul scund, cu doar trei etaje, cu privirile fixate pe clanță, așteptînd să vină cineva și să le dea de mîncare.
Potrivit năravului mîțesc, și dacă nu le dai nimic de mîncare, cînd intri sau ieși, tot se freacă de piciorul tău, miorlăind lingușitor.
Cînd aduci de mîncare se reped toate să vîre botul. După care se opresc și-și administrează reciproc lăbuțe în cap.
De sub mașina uitată de veacuri pe celălalt trotuar, pîndește încordat, întrebîndu-se dacă să vină sau nu și el, un motan pripășit prin partea locului.