Viața omului, chiar și a mea, desigur, stă sub semnul rutinei. Eu, de exemplu, după ce mă scol fac cinci minute gimnastică. Zilnic. De ce cinci și nu șase sau patru? n-aș putea să răspund.
De precizat:
Nu fac gimnastică în general, fac gimnastică cinci minute.
Nici mai mult nici mai puțin.
Nu-mi dau seama de ce o fac.
Sigur e că nu-mi folosește la slăbit.
Pe vremuri, cînd mi-am asumat drept Proiect de țară să slăbesc în chip de Breaking News, am decis să alerg în aer liber, dimineața și seara, o jumătate de oră. Nu să alerg în general, ci să alerg o jumătate de oră. Din respectarea acestui calendar (în fiecare dimineață și în fiecare seară, jumătate de oră de alergat) mi-am făcut un țel în viață. Vorba aia, ploua, ninge, bătea vîntul, veneau apele mari, se declanșa Apocalipsa, eu nu puteam trăi o dimineață fără jumătatea de oră de alergat. Atinsesem cu afacerea asta pragul fantasticului. La un moment dat am ajuns la Beijing, într-o călătorie de documentare cu alți jurnaliști români. Ședeam la un hotel modern, unul dintre hotelurile de ultim răcnet din China. Totul la baie era pe bază de senzori. Cînd dădeai să pui un gunoi în coș, capacul acestuia se deschidea singur. Robinetul prindea să curgă de cum te apropiai de chiuvetă.
Programul comun începea la ora 8.
Ei, bine, pentru a bifa pe agenda mea (vorba premierilor) jumătatea de oră de alergat, mă sculam la cinci dimineața, îmi puneam echipamentul de sport (trening, teniși, cărați pînă aici de la București), walkmanul cu melodii ritmate, căștile și coboram în stradă. Apoi o luam la alergat pe Marile Bulevarde. La vremea aceea (nu știu cum e acum), chinezii foloseau bicicleta ca mijloc de transport. Printre miile de biciclete de pe Bulevard alergam o jumătate de oră. Mă întorceam la hotel, făceam duș, mă îmbrăcam de oraș, mergeam la micul dejun și de aici la locul de întîlnire.
Am făcut asta zi de zi, timp de o săptămînă, cît am stat la Beijing.
Altădată, tot pe vremea aia, programul de viață și de luptă m-a prins într-o excursie în Țara sfîntă organizată de Marshal Turism. Urma să ajungem la mânăstirea Ortodoxă Sfîntul Gheorghe din Hozeva.
După ce ni s-a arătat priveliștea așezămîntului de dincolo de Valea Ierihon, ni s-au propus două căi de mers: cu minicarul sau pe jos.
Am optat pentru Pe jos.
Se însera și eu nu-mi făcusem norma de o jumătate de oră de alergat. Mă simțeam ca un diabetic care nu și-a luat porția de insulină. N-aveam la mine echipamentul sportiv. Mi-am scos vesta și am dat-o, împreună cu camera video, unui coleg de grup. După care, în cămașă, am alergat pînă-n vale și de acolo în deal. Am ajuns la porțile așezămîntului înaintea celorlalți, cu cămașa udă leoarcă. Cei de la așezămînt, m-au primit, mi-au arătat locul unde să mă spăl pînă la brîu și mi-au dat un halat. Am stat cu el pînă a venit minicarul (nu toți jurnaliștii o luaseră pe jos) în care se găsea valiza cu o cămașă de schimb. Mi-am pus-o, și astfel i-am putut întîmpina pe ceilalți din grup mîndru nevoie mare că-mi realizasem norma de alergat.
La fel se întîmplă și cu cele cinci minute de gimnastică de dimineață.
Sînt aceleași exerciții.
Nu ele sînt importante.
Importante sînt cele cinci minute.
Cum să verific dacă mi-am îndeplinit norma de cinci minute?
Am pe noptieră mai multe ceasuri electronice ale căror cadrane îmi arată noaptea, pe întuneric, cît e ora dacă mă trezesc. Asta dacă sînt culcat pe partea dreaptă. Dacă sînt pe stînga, noptiera de cealaltă parte îmi pune la dispoziție alte ceasuri. Dacă mă trezesc cu fața-n sus, văd pe tavan cifrele de la ceasurile de pe noptieră.
Aș putea folosi cifrele de la ceasuri pentru a verifica dacă fac sau nu cinci minute.
Asta ar fi o improvizație.
Dar eu nu sînt omul improvizațiilor.
Drept urmare, m-am interesat pe Internet de ceasuri cronometru. Fixezi un număr de minute, apeși pe un buton și cifrele scad constant pînă ajung la 0. Cînd au atins zero, cadranul face flashuri și, mult mai important, emite bipuri.
Pentru asta am cumpărat pe rînd de pe Internet cinci cronometre diferite. Le-am schimbat pe rînd pînă am optat pentru ultimul, date fiind cifrele sale mari și luminoase.
Ai pus cronometrul la cinci minute?
Apeși pe Start și cifrele o iau la goană, în jos, pînă la zero.
Cronometrele – am aflat de pe Internet – sînt folosite de gospodine cînd gătesc în bucătărie.
Din cîte am înțeles, multe mîncăruri nu pot fi preparate fără un cronometru:
Pui apa la fiert.
Fixezi și cronometrul.
Ceapa se taie și se pune după ce apa a fiert cinci minute.
Cărnii îi vine rîndul după ce-ai pus ceapa, la trei minute.
În astfel de cazuri, cronometrul e sfînt.
Dacă aș urma procedurile din bucătărie, ar trebui să-mi cronometrez și exercițiile.
De aplecare de 20 de ori, imediat ce a pornit cronometrul. De trecut la rotirea capului după trei minute de aplecare.
20 de ori ?!
De ce 20 de ori?!
Așa am decis eu!
În fiecare exercițiu o mișcare e făcută de 20 de ori.
Din motive care-mi scapă, Doina și-a făcut și ea o rutină. De cum încep exercițiile, deschide ușa și se așează în pat.
Nu ca să mă vadă și să mă admire ce gimnast mare sînt.
Vine și se așează în pat, rezemată de tăblie, pentru a socializa cu Tzontzy.
După ce intră, Doina închide ușa. N-apucă însă să se așeze în pat, rezemată de tăblie, că ușa se și dă de perete, pentru a-i lăsa loc lui Tzontzy. În mai multe rînduri am scris despre intrările lui Tzontzy. De fiecare dată (ca și acum) am realizat că n-am geniul de a surprinde în scris felul în care intră Tzontzy. Sînt convins că nici Shakespeare nu l-ar avea:
Tzontzy trebuie văzut în plină intrare în scenă.
Și dacă nu e văzut, trebuie interpretat de un actor de Oscar în intratul său într-o cameră după ce-a deschis ușa prin atîrnare de clanță. Sigur pe el, conștient de valoarea personalității sale, convins că el e Șeful. Lăsînd ușa larg deschisă (Tzontzy, ca orice Padișah, nu catadicsește s-o închidă după el), Tzontzy pășește pe covor și, dintr-un salt precis, ajunge în pat. Evident, Doina îl ia în brațe și-l alintă cu vorba și cu gestul.
Nici ea, nici Tzontzy nu-mi dau atenție în timp ce mă scălîmbîi a gimnastică.
O situație asemănătoare se întîmplă în cazul lui Motty. Ea apare însă la prînz și nu dimineața. Pe la 15, mă întorc acasă de la birou, pentru a lua masa. În bucătărie, cum îi stă bine unui ins ca mine, care vede în mîncat ceva asemănător alimentării unui automobil cu carburant (sau, mai nou, cu electricitate). Doina trage un scaun și se așează de cealaltă parte a mesei. E unul dintre puținele momente în care se poate sta de vorbă cu mine despre problematica locuinței. Trebuie să cumpărăm un nou cuptor cu microunde. N-am nici o obiecție față de asta. Doinei nu-i place că eu cedez atît de ușor. Are nevoie ca eu să sar în sus, întrebînd De ce trebuie unul nou? Pentru ca ea să-mi țină un curs de tip universitar despre cît de vechi e cel pe care-l avem și mai ales despre cum nu mă preocupă pe mine problemele grave ale casei.
– Bine, să cumpărăm, răspund eu cu gîndul într-altă parte. Au trecut cîteva zile și eu n-am lucrat nimic la carte, ar fi cazul să mă mobilizez.
Deși e clar c-am acceptat, Doina ține să-mi justifice pe larg de ce e nevoie să cumpărăm un cuptor nou cu microunde.
Ceva asemănător mi s-a întîmplat în Bazarul din Damasc. În vitrina unei prăvălii am văzut un ceas deșteptător, în genul celor de la noi, de tip CFR, care au pentru mine marele avantaj că ticăie. Aveam deja acasă patru astfel de ceasuri. Muream dacă nu-l luam pe al cincilea! Împreună cu translatoarea, am intrat în prăvălie deranjînd o sumă de clopoței. După ce vînzătorul a luat ceasul din vitrină, am întrebat cît costă:
– 20 de euro.
– Uitați, 20 de euro! m-am grăbit să răspund.
Vînzătorul – un bărbat la vreo 50 de ani – a rămas uluit.
– Ce s-a întîmplat, am întrebat-o pe translatoare, speriat c-am încălcat grav vreo tradiția siriană.
– Zice că nu poate așa.
Trebuie să negociați.
Nimic nu mă plictisește decît negociatul urmînd lui:
– Cît vreți dvs. să dați!
Am lăsat-o pe translatoare să negocieze spre jubilația vînzătorului.
Din cîte mi-am dat seama el nu vindea.
El negocia.
Între timp, își face apariția Motty. Spre deosebire de Tzontzy, Motty intră prudent, pășind șovăitor, gata s-o rupă la fugă, dacă eu m-aș ridica de pe scaun. Eu nu mă ridic însă, pentru că n-am nici un motiv s-o fac. Băgînd de seamă asta, Motty înaintează în bucătărie, întîmpinat de trilurile duioase ale Doinei:
– Bilică!
Bilică ajunge la aragaz, se uită în sus, calculînd rapid saltul (o fi avînd în creier un computer sau o mașină de socotit cu abac, dintre cele folosite de mujicii ruși în filmele de tendință pravoslavnică?!), după care, luîndu-și avînt, sare pe aragaz, de pe aragaz sare pe pervazul ferestrei și, ajuns la capăt, se lungește cu capul pe o lăbuță, ca și cum s-ar fi culcat. Doina se întoarce și prinde a-l mîngîia. Motty se răsfață în chip pisicesc. E pentru mine răgazul indispensabil ca să termin de mîncat fără a mai da atenție problematicii grave a apartamentului.
Doina a uitat de mine.
Sînt astfel două situații zilnice cu Doina pe de o parte și Tzontzy și Motty pe de altă parte.
Am ajuns cu exercițiile în apropierea finalului. Cronometrul a semnalat sfîrșitul celor cinci minute prin mai multe fleșuri luminoase.
Deodată, Doina îl împinge pe Tzontzy cît colo:
– Obraznicule, o muști pe mama?!
Ridic privirile profitînd de faptul c-am încheiat cele 20 de genuflexiuni, partea ultimă și cea mai grea a scălîmbăielii de dimineață.
Tzontzy nu numai că o mușcă, dar o și zgîrîie.
Împins de Doina, a căzut pe covor.
Aici, prinde a se tăvăli ca un personaj isteric din Dostoievski într-o criză mistică, miorlăie furios și zgîrîie covorul.
– Ce l-a apucat? întreb eu, surprins de criza în care s-a prăbușit Tzontzy.
– Mi-a mirosit mîinile și, cum am tăiat mai înainte niște zarzavat, l-a apucat criza. Așa face el la mirosul de zarzavat.
– Dă-i valeriană! zic eu așa, ca să mă aflu în treabă.
– La valeriană face și mai rău – răspunde Doina.
Cum Tzontzy s-a dat cu burta în sus, mă aplec să-l mîngîi. De-al dracului, desigur. De îndată se arcuiește și mă prinde cu ghearele.
– Nu trage mîna! îmi strigă Doina, reamintindu-mi astfel că mîța nu te zgîrîie, ci tu te zgîrîi, trăgîndu-ți brusc mîna din ghearele ei.
Ghearele lui Tzontzy și-au făcut efectul.
Merg în baie ca să mă spăl de sînge și să mă dau cu spirt.
Cînd ies îl văd pe Tzontzy sub masa din sufragerie.
Picotește ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat.
– De ce o face așa la mirosul de zarzavat?! mă întreb.
Și tot eu îmi răspund:
O fi fost șef de aprozar pe vremea lui Ceaușescu, și acum, cînd simte mirosul de zarzavat, îl apucă pandaliile.
Îi amintește de gospodinele care-l plimbau de la un castravete la altul pe motiv că vor unul proaspăt.
Proaspăt și ieftin.