Așa cum am mai consemnat în acest Letopiseț al cîinilor și pisicilor pe post de Miron Costin al patrupedelor, cînd plecăm la Sinaia îl luăm cu noi pe Motty.
De ce pe Motty și nu pe Tzontzy?
În primul rînd pentru că Motty e un pisoi la locul lui. Un fel de iobag român pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu se ocupa de soarta românilor din Ardeal în timpul ocupației habsburgice. De asta, aveau să se ocupe mult mai tîrziu istoricii români. Și nu se ocupa din simplu motiv că, spre deosebire de istoricii români de mai tîrziu, preocuparea nu-i aducea nimic. Nici măcar titlul de doctor în Istorie. În plus, iobagul român de sub habsburgi respecta cu sfințenie tot ce-i spunea Stăpînirea. Era o formulă de a evita bătăile de cap.
Așa și Motty.
Își vede de-ale lui.
Altfel spus, de treburi simple și puține:
Să mănînce cît mai mult și cît mai des.
Să doarmă pe unde apucă.
Să sară pe pervaz și să se uite pe fereastră.
Să meargă la lădița cu nisip.
S-o rupă la fugă cînd dau semn că vreau să mă apropii de el.
Printre cele îndeplinite de el ca un iobag de treabă ce e rămîne și resemnarea de a fi luat la Sinaia.
Ajuns aici dă fuga să se ascundă sub pat. Iese nu peste mult timp, pentru că i s-a făcut foame.
În al doilea rînd, Motty nu ne face probleme cînd vine dimineața plecării la Sinaia. E drept, o zbughește sub pat cînd vede c-am pregătit cușca. Asta se întîmplă rar. În mod obișnuit o rupe la fugă pînă la unul din pereții încăperii. Ajuns aici se chircește, cu aerul resemnat al soldatului la declanșarea bombardamentului de artilerie al inamicului. Își vîră capul în umeri și așteaptă să-i cadă în creștet ghiuleaua. Așa și Motty. Se ghemuiește paralizat așteptînd să fie prins. Nu miaună, nu se zbate, nu zgîrîie.
Se lasă dus pînă la cușcă și împins de fund în ea.
Tipic fatalism românesc.
De unde trag concluzia că pisoii lumii diferă între ei fundamental.
Un pisoi american ar scoate pistolul și ar trage în noi.
Un pisoi german ne-ar întreba în virtutea cărei legi îl luăm într-o călătorie fără aprobarea lui scrisă și parafată la un notar.
Un pisoi italian ar miorlăi o arie de operetă, iar unul rus ar face o criză de misticism.
Pisoi românesc, Motty e împăcat cu soarta.
Așa a vrut Dumnezeu!
Să fiu cărat la Sinaia!
E unul din motivele pentru care-l luăm pe Motty și nu pe Tzontzy. În plus, la Sinaia ajuns, Tzontzy îi face Doinei viața un iad. Se apucă să zgîrîie cu ghearele canapeaua. Se fîțîie încolo și încoace toată noaptea. Vrea de mîncare, iar cînd îi dă, nici nu se atinge de ea. Sărind pe clanțele ușilor se vîră sub patul meu. Peste cinci minute, iese de acolo și se atîrnă de clanță, ca să iasă.
De ce face asta Tzontzy?
De-al dracului!
M-ați luat la Sinaia, vîrît într-o cușcă și zdruncinat de o mașină, fără să-mi fi cerut acceptul?
Vă arăt eu vouă!
Acestea fiind spuse e de înțeles de ce joi dimineața, înaintea plecării la Sinaia, nu ne-am făcut griji văzînd că Tzontzy a dispărut. Știam ce s-a întîmplat. S-a ascuns la locul său obișnuit, ca să nu-l luăm la Sinaia.
Numai că noi nici gînd n-aveam să-l luăm pe el.
Hotărîsem în cursul săptămînii fără nici o deliberare, ca un Consiliu de Securitate ONU în cazul unei Rezoluții care condamnă un genocid din Uganda, să-l luăm pe Motty singur sau pe Motty și Tzontzy. Nici vorbă de Tzontzy, revoluționarul casei.
Știind supunerea lui Motty nu ne-am întrebat o clipă unde e.
Dimineața, la micul dejun, Motty nu și-a făcut apariția. Ar fi trebuit să fie un semn.
Chiar de cînd mă scol, Motty se înființează așteptînd să mă îndrept îmbrăcat deja spre bucătărie. Văzîndu-mă, o pornește ferm, pentru a ajunge înaintea mea în bucătărie, unde împart cu el micul dejun.
Acum nu-l observasem în timp ce mergeam spre bucătărie.
N-a venit nici după ce m-am așezat ca să mănînc.
Se spune că Destinul își anunță întîmplările năprasnice prin semne prevestitoare.
Absența lui Motty de la micul meu dejun, o situație care nu se mai întîmplase în ultimii ani, trebuia să mă alarmeze.
Nu m-am alarmat.
Am făcut-o în clipa în care Doina a întrebat cu voce tare:
– Unde e Motty?
Nu dramatic, ci ca expresie a unei curiozități.
– Nu l-ai văzut pe Motty?
– Nu l-am văzut, am răspuns mecanic, știind că și întrebarea tot mecanică fusese.
M-am așezat pe scaunul de la birou să citesc știrile înainte de a mă urca în mașină.
Potrivit procedurilor, în tot acest timp Doina urma să-l vîre pe Motty în cușcă.
Peste 10 minute, Doina a deschis ușa biroului pentru a mă anunța că Motty nu e de găsit.
– L-ai căutat peste tot?
– L-am căutat. A rămas în biroul tău.
– Nu cred că s-a ascuns aici. Aici e ascuns Tzontzy. Locul cel mai bine plasat e cel în care stă ascuns Tzontzy. Nu-l văd pe Motty ascunzîndu-se în birou.
În plus – am adăugat eu – în birou ar fi dat cu ochii de mine. Nu cred c-ar fi riscat să se ascundă în apropierea mea.
Doina a pornit într-o nouă căutare.
La finele ei a decis:
– Gata, nu mai luăm pe nici unul!
Aici mi-am dat eu arama pe față. Deși par insensibil, în realitate eu țin la cei doi pisoi. În plus, știam că Doina nu poate sta la Sinaia fără a avea alături unul dintre pisoi, cu care să vorbească. Nu de puține ori dialogul se rezumă la porecla dată ambilor pisoi: Bilică!
Nu se poate să plecăm fără un pisoi! am proclamat. Și, înfășcînd lanterna, am pornit eu în căutarea dedesubturilor unde s-ar fi putut ascunde Motty.
Nici vorbă de Motty.
– Eu zic să-l luăm pe Tzontzy– am propus in extremis.
In extremis, deoarece în condiții normale nu l-am fi luat în veci pe Tzontzy.
Nimic mai simplu decît să-l găsim pe Tzontzy.
De ani întregi se ascunde în același loc.
În spațiul strîmt dintre perete și biroul cu imprimanta.
Se înțelege că m-am oferit să mă vîr eu sub birou ca să-l scot de acolo pe Tzontzy.
M-am vîrît, dar nu l-am găsit.
– Să știi că s-a ascuns într-altă parte – am zis, gîndindu-mă rapid la un salt uriaș al inteligenței lui Tzontzy.
Și-a dat seama că Motty va fi de negăsit.
A conchis că îl vom lua pe el în locul lui Motty.
A ținut cont că știm unde se ascunde.
Și, zîmbind mefistofelic, s-a ascuns într-altă parte.
Doina are o părere mai proastă decît a mea despre inteligența lui Tzontzy.
Drept pentru care s-a vîrît ea sub birou (nu înainte de a observa că nu mă pricep la nimic) și, după cîteva minute de căutare, l-a descoperit pe Tzontzy. L-a trădat coada lăsată afară din ascunziș.
Asta deoarece Tzontzy e convins că dacă nu ne vede el, nici noi nu-i vedem coada.
L-am vîrît pe Tzontzy în cușcă.
Nu mi-am permis să gîndesc cu voce tare că Tzontzy e un prost.
Monopolul imaginii în cazul Tzontzy îl are Doina. Ea poate să spună orice despre Tzontzy. Eu nu.
Pe drum spre Sinaia, mi-am pus multe întrebări:
Să nu-și fi dat seama Tzontzy că Motty s-a ascuns?
Ce l-a apucat pe Motty?
S-a ascuns sau l-am închis noi undeva fără să ne fi dat seama?
A văzut Tzontzy unde s-a ascuns Motty?
Și dacă da, de ce nu l-a pîrît?
Ar fi scăpat de la chinul de a fi dus la Sinaia.
La Sinaia, Tzontzy a fost infinit mai agresiv ca de obicei.
Lucru explicabil.
Și-a zis:
Mi-ați făcut-o luîndu-mă în locul lui Motty!
Ei lasă că vă arăt eu vouă!
N.B. Cît am stat la Sinaia, mi-am făcut griji pentru Motty. Dar dacă nu s-a ascuns? Dacă nu l-am găsit pentru că l-am închis pe undeva fără să ne dăm seama? Sau pentru că, Doamne ferește! a murit.
Mi-am exprimat temerile cu voce tare.
Doina m-a liniștit.
Nu i s-a întîmplat nimic. Pur și simplu s-a ascuns.
La întoarcerea la București, de cum am intrat în casă m-am interesat de Motty. Doina intrase înaintea mea pentru că Tzontzy se apucase de zbierat, iar eu trebuia să iau niște lucruri din mașină.
– Unde e Motty?
Doina mi l-a arătat în fața castronașului cu boabe.
Trebuie să găsim o formulă de a-i depista ascunzătoare – i-am zis Doinei. Ca de exemplu, să-i punem un clopoțel la gît. Sau să-i dăm telefonul tău (ea nu-l pune pe Silent) și să te sun de pe al meu. Vom descoperi imediat unde e Motty, care ține telefonul lîngă el.
Doina n-a părut încîntată de chestia cu telefonul.
– De ce să-i dăm telefonul meu?
Să-i dăm telefonul tău!