La Postdam maşina pe care am luat-o pentru a ajunge la locul Conferinţei din 16 iulie-2 august 1945, cînd Aliaţii au tăiat Germania în patru, ca pe o plăcintă aniversară, a zăbovit în staţie, cu uşile deschise, cîteva minute.
Am crezut, mai întîi, că şoferul aşteaptă să coboare stăpînii a doi cîini care se luaseră la harţă. Cu mine se urcase, la aceeaşi staţie, proprietarul unui cîine lup. Botul animalului era prins într-un dispozitiv ce nu-i permitea mai mult decît să mîrîe resemnat. Cei doi şi-au văzut de treburile lor. Bărbatul a luat loc, apucîndu-se să citească, după ce-a scos din taşcă un cărţoi mai ceva decît Cartea neagră a Guvernării întocmită de Opoziție. Cîinele s-a aşezat cuviincios pe podele, nu fără a pierde prilejul de a da niţel din coadă. Din nenorocire, dulăul a avut proasta inspiraţie de a sta cu botul spre un pudel, ţinut în poală, înfăşurat ca o bucată de brînză, de o bătrînică, altfel simpatică.
Sînt afon în materie de căţei.
La dulăi, avînd în vedere că sînt mari şi botoşi, mai dibui cîte ceva. În schimb, la aceste ghemotoace neastîmpărate, făcînd lipa-lipa, împodobite de stăpîne ca nişte păpuşi, nu mă pricep o iotă. Explicabil, în acest context, de ce-a fost cît pe-aci să sar în sus şi s-o rup la fugă cînd pudelul s-a pus pe un lătrat zgomotos, zvîrcolindu-se isteric. Mă gîndesc acum, cînd beneficiez de perspectiva timpului, că-l enervase mărimea celuilalt. Mărunt şi păros fiind, nu concepea că un animal asemănător poate arăta ca un viţel. Sau, mă rog, nu-i exclus să-l fi indignat faptul că dulăul nu-şi scosese bilet. Pentru un pechinez neamţ, un asemenea gest era de neconceput. Oricum, în timp ce pudelul se dădea de ceasul morţii că dulăul nu-l lua în seamă, şi bătrînica îl prinsese de bot fără a-i reuşi prea mare lucru, deoarece Nichipercea ăla schelălăia pe şest, şoferul n-a plecat din staţie. Am crezut că e pe cale să se manifeste în chip românesc. Să aştepte ca proprietarii să-şi dea seama că-i nervos. Şi dacă nu vor conştientiza asta, tîmpiți cum sînt, să le facă o vizită cu ditamai manivela. Niciuna din profeţiile mele nu s-a întîmplat. După un timp, şoferul a închis uşile şi a pornit autobuzul. Mi-am dat seama imediat că nu ţinusem cont de un adevăr cu valoare de axiomă: Eram în Germania, fie ea şi de Est, cîndva.
*
Aeroportul internațional din Viena. Sînt în tranzit de la București la Nisa. După îndelungi și pline de neliniști rătăciri, am ajuns la poarta B 41, de îmbarcare pentru Nisa. B pare a fi sectorul curselor scurte: Munchen, Roma, Leipzig.
M-am așezat la capătul culoarului. În partea mea dreaptă, scaunele sînt ocupate de francezi. Se întorc la Nisa. Mai înainte, am dat o tură prin magazine în căutarea a ceva cît mai inutil. Pe aeroporturi mai nou cumpăratul ține locul fumatului. Asta deoarece fumatul e interzis. Cumpăratul nu, ba chiar e încurajat. Pe drum, la întoarcere am văzut mulți inși țopăind cu deștele pe laptopul ținut în poală. (Cum îi spune și numele: Laptop). Nu numai tineri, ci și bătrîni, unii matusalemici, femei mai ales.
Explicabil de ce mă întrebam după ce mi-am găsit loc pe scaune, dacă n-ar fi cazul să scot și eu laptopul.
Așa, ca să mă dau mare!
Uite unul care bate la laptop!
Lucrează pînă și acum, cînd mai toți sînt cuprinși de febra îmbarcării!
Să-l scot, să nu-l scot!
În plină șovăială hamletiană, văd venind pe culoar un cățel. Se ține după un bărbat cu o sacoșă pe umăr. Din cînd în cînd, se abate din drum pentru a se opri lîngă un fotoliu. Ocupantul sau ocupanta se grăbește să-și îndeplinească obligația mondenă de a-l mîngîia cît mai duios.
Un maidanez pe aeroport!
Era ceva.
Îmi pare rău că n-am să-i dau de mîncare.
M-am gîndit însă că erau suficienți miloși în jurul meu care să-l hrănească.
După mai multe ocoluri, cîinele s-a întors la bărbatul cu sacoșă. La stăpîn, adică. Acesta se așezase între timp pe scaun. Ajuns lîngă sacoșă, cățelul a ridicat lăbuța și a zgîrîiat cu ea sacoșa. Bărbatul s-a aplecat și a deschis sacoșa lăsîndu-l să intre singur.
Ca și cum i-ar fi deschis ușa ca să se întoarcă în casă.
Sacoșa era un soi de cușcă.
Înzestrată cu găuri de intrat aerul și o ferestruică prin care cățelul să scoată botul.
La boarding, bărbatul l-a scos din sacoșă.
Funcționara l-a lăsat să treacă urmat de cîine. După boarding, bărbatul s-a așezat din nou pe scaun.
Cățelul a pornit-o din nou pe la fotoliile altora, lăsîndu-se mîngîiat cît mai ostentativ și dînd lăbuța cînd i se cerea.
La urcarea în autobuz, bărbatul l-a vîrît în sacoșa, pe care a luat-o pe umăr.
Prilej pentru persoanele feminine din autobuz să leșine de duioșie la vederea cățelușului cu botișorul scos prin ferestruică.
Dacă ar fi vrut, Stăpînul și-ar fi găsit perechea!