Parcul central din Sinaia, în plină toamnă. E duminică, ora 11. Acel moment al zilei în care turistul, abia trezit din somn, se gîndește cum să piardă timpul pînă la masa de prînz.
Explicabil de ce o mulțime frenetică a luat cu asalt parcul. E toamnă românească. Adică melancolică. Copacii și-au pus veșminte colorate. Din cînd în cînd, cîte o frunză galbenă cade de pe ram, se rotește în aer un timp, precum corpul unei femei care se sinucide prin aruncarea într-o prăpastie, după care se lipește de asfalt. Soarele e blînd de-a binelea cu muritorii. Un fel de bunică față de nepoții ei, care s-au cumințit și nu se mai trag de păr. Cu toate acestea la prăvăliile cu gogoși de la intrarea în Parc, pe stînga, s-au făcut cozi uriașe. Toți vor să se plimbe prin parc înfulecînd deja. Nu departe de chioșcul info-turism, evident închis pe o perioadă nedeterminată, primăria a plantat un panou cu picturi înfățișînd păsările din zonă. Sub fiecare e trecut numele în română și în latină. O fetiță care nu știe încă să citească pune mîna pe fotografia unei păsări:
– Cioară, spune automat bunicul, care știe să citească.
Mai sus, în vecinătatea Cazinoului, o tînără cu ochelari a scos la plimbare în lesă o pisică de rasă. A adus-o într-o cușcă de lux – aurită, ar spune marii gînditori din Istoria mîțelor – făcînd referire la faptul că oricît de comodă ar fi, tot cușcă rămîne. De cum e pusă pe iarbă, pisica se grăbește să-și caute un loc de adăpost.
Împreună cu Doina urmărim, de pe bancă, aventurile pisicii.
– Primul lucru pe care-l face pisica ajunsă într-un spațiu nou pentru ea, e să-și caute un adăpost. După ce l-a găsit, iese din el fără probleme, știind, la o adică unde sar putea fugi dacă apare vreun pericol.
– Cum adică? întreb eu pe post de elevul din ultima bancă, Tzontzy se ascunde de mine chiar sub patul în care dorm.
Doina a renunțat demult să-și mai bată capul cu mine cînd vine vorba de pisoi. Abate firul discuției noastre spre pisica din parc.
Locul găsit pisică e sub una dintre băncile din marginea aleii. Stăpîna pisicii o însoțește ținînd de capătul lesei.
Pisica a ieșit de sub bancă.
Vederea pisicii de rasă (are o coadă stufoasă ca de vulpe) joacă rolul unui Breaking News al acelei părți din parc. Toți cei care trec pe acolo, oricum bîntuiți de nevoia de a-și găsi un motiv de distracție, se opresc ca să mîngîie pisica. Între timp, stăpîna a luat-o în brațe. Ne întrebăm, eu și Doina, dacă n-ar merita să ne ridicăm și să mergem ca să ne interesăm ce rasă e pisica. Pînă ne hotărîm, stăpîna a vîrît pisica în cușcă și a plecat, fără un motiv temeinic.
Plecăm și noi din parc, încredințați că am dat un obol suficient contemplării lirice a naturii.
Pe trotuarul din partea Dreaptă, cum te duci spre Centru, vedem un cîine svelt, cu pete arămii, care circulă de unul singur. Circulă potrivit unui traseu existent doar în capul lui. Aleargă pe lăbuțe prin mijlocul trotuarului, printre numeroșii trecători, fără să-i atingă, totuși. Ai impresia că merge direct , neabătut, spre un ideal știut doar de el. Asemenea unui cruciat îmbarcat pe o corabie care-l duce la Ierusalim ca să elibereze Locul sfînt de păgîni. La un moment dat, se abate din drum într-o paranteză substanțială, spre gardul unui teren în paragină. O ia pe lîngă gard, oprindu-se din cînd în cînd pentru a-și marca arealul. La o mică distanță de el, eu și Doina îl urmărim întrebîndu-ne cum de a ajuns în stradă de unul singur un cîine de rasă, prevăzut cu o zgardă fără echivoc.
– O fi cu stăpînul, presupune Doina.
– Păi care stăpîn? răspund.
Nu văd pe nimeni oprindu-se și căutîndu-și cîinele cu privirea.
În mulțimea de pe trotuar dibuim un bărbat care ar putea fi Stăpînul. Ne întemeiem în presupunerea noastră pe faptul că e singurul de pe trotuar care pășește ca și cum s-ar plimba în aer liber. Toți ceilalți lasă impresia că merg undeva, cu un anume scop.
Să fie el Stăpînul?
Nu găsim răspunsul.
La un moment dat cîinele îl depășește, mergînd mult în față. Ar fi normal ca înainte de a-l depăși să se oprească și să-i ceară voie, prin atingerea mîinii cu botul. N-o face. Se oprește însă pentru a se lăsa mîngîiat pe bot de un puradel îndemnat să facă asta de părinți. Între timp, Stăpînul a trecut mai departe. Nici un moment stă pe loc pentru a verifica dacă dulăul se ține după el sau n-a fugit între timp peste hotare.
Da, sigur el e Stăpînul.
Cum poate fi atît de sigur însă că animalul nu va dispare în decor?
Răspund eu în gînd, că tot n-am ce face:
E un vasal. Și ca orice vasal nu-și poate permite să se rupă de Stăpîn.
De Stăpînul care-i dă de mîncare.