„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Proza

Conflict teritorial

Drumul către ghena de gunoi din spatele blocului meu de la Sinaia trece pe lîngă un șir de mașini parcate. Sînt ale locatarilor. Pe asfalt, un dreptunghi, cu o latură alcătuită din peretele blocului, marchează, printr-o cifră scrisă cu var, numărul locului. Unii însă nu s-au mulțumit cu atît. Au fixat pe perete o plăcuță cu ștampila adeverinței și avertismentul Nu parcați! Pe și sub aceste mașini își duc veacul mai multe pisici. Deși sîntem în plină iarnă, domină atmosfera o briză de aprilie. Cîteva mîțe stau pe capotă, bucurîndu-se de soare.

Continuați lectura >

Ce-i în căpușorul lui Motty?

L-am luat la Sinaia pe Motty și nu pe Tzontzy. Chiar dacă am fi vrut, n-am fi putut să-l luăm pe Tzontzy. Încă de dimineață, cînd eu nici măcar nu mă sculasem, a dispărut. S-a pitit, probabil, în adîncimea dintre perete și biroul cu imprimanta. Pe întreg drumul, Motty stă liniștit. Miaună doar cînd i se adresează soția: – Ce mai faci, Motty? De fapt, eu o întreb pe ea Ce mai face Motty? și, atunci, ea se întoarce (stă pe scaunul de lîngă șofer) și, după ce întreabă retoric, Ce mai face Băiatul? se prinde la un dialog cu Motty. Motty mai miaună doar cînd ne apropiem de locul știut de el ca locul în care i se va da drumul din cușcă.

Continuați lectura >

Pisica din calendar și nu cea care se uită-n calendar

În mijlocul camerei de trecere de la birou la bucătărie tronează o masă din lemn masiv, rotundă, deși nu găzduiește și n-a găzduit o masă rotundă. Tzontzy stă de obicei sub masă. Nu-mi dau seama dacă dormitează sau se gîndește la ale lui. Dimineața, înainte de a pleca spre birou, mă așez cîteva minute pe scaunul din fața ușii. Fără să mă gîndesc la nimic. Pur și simplu stau. Asemenea lui Tzontzy sub masa din sufragerie. Din cînd în cînd, dau de el urcat pe masă în aceeași postură precum cea de dedesubt. Cum e cu fața la mine, ori de cîte ori trec spre bucătărie simt nevoia să-l împung cu degetul în frunte.

Continuați lectura >

Ca orice om Tzontzy nu poate face imposibilul

Ca de obicei, iau masa de prînz în bucătărie. La puțin timp după începere, ridic privirile și o întreb pe Doina: – Dar Motty unde e? Lipsește Motty. O situație nemaiîntîlnită pînă acum. Dimineața și la prînz, mirosind (la propriu) că e rost de ceva de halit, Motty își face apariția în bucătărie. De data asta nu s-a întîmplat așa. Deși au trecut mai mult de zece minute de cînd m-am așezat la masă, Motty nu s-a ivit. Cu atît mai ciudat cu cît Doina e și ea în bucătărie. De regulă, Motty o urmează ca un cățel.

Continuați lectura >

Pisica din lesă

Parcul central din Sinaia, în plină toamnă. E duminică, ora 11. Acel moment al zilei în care turistul,  abia trezit din somn, se gîndește cum să piardă timpul pînă la masa de prînz. Explicabil de ce o mulțime frenetică a luat cu asalt parcul. E toamnă românească. Adică melancolică. Copacii și-au pus veșminte colorate. Din cînd în cînd, cîte o frunză galbenă cade de pe ram, se rotește în aer un timp, precum corpul unei femei care se sinucide prin aruncarea  într-o prăpastie, după care se lipește de asfalt. Soarele e blînd de-a binelea cu muritorii. Un fel de bunică față de nepoții ei, care s-au cumințit și nu se mai trag de păr.

Continuați lectura >

Tzontzy a fost mai înainte șef de aprozar?

Viața omului, chiar și a mea, desigur, stă sub semnul rutinei. Eu, de exemplu, după ce mă scol fac cinci minute gimnastică. Zilnic. De ce cinci și nu șase sau patru? n-aș putea să răspund. De precizat: Nu fac gimnastică în general, fac gimnastică cinci minute. Nici mai mult nici mai puțin. Nu-mi dau seama de ce o fac. Sigur e că nu-mi folosește la slăbit. Pe vremuri, cînd mi-am asumat drept Proiect de țară să slăbesc în chip de Breaking News, am decis să alerg în aer liber, dimineața și seara, o jumătate de oră.

Continuați lectura >

Cum m-a pus rău Doina cu Tzontzy

E noapte tîrziu. Ba chiar foarte tîrziu. Am înregistrat pastila video pe la 21 și acum, așezat la biroul întruchipat de masa din bucătărie, scriu de zor. Ca să am inspirație sau, mai precis, ca să mă iluzionez că voi avea inspirație, am stins lumina din tavan și am aprins veioza. Așa am citit eu că aveau inspirație marii scriitori. Unii consumau hașiș, ca să-și stimuleze fantezia. Nu e cazul meu. De unde să fac rost de hașiș la ora asta? Dincolo de ușă, în sufragerie, unde Doina doarme cu televizorul aprins toată noaptea, se aude zgomot slab de transmisiune în direct la un post occidental.

Continuați lectura >

Cum s-a răzbunat Tzontzy pe noi

Așa cum am mai consemnat în acest Letopiseț al cîinilor și pisicilor pe post de Miron Costin al patrupedelor, cînd plecăm la Sinaia îl luăm cu noi pe Motty. De ce pe Motty și nu pe Tzontzy? În primul rînd pentru că Motty e un pisoi la locul lui. Un fel de iobag român pe vremea Imperiului Habsburgic. Nu se ocupa de soarta românilor din Ardeal în timpul ocupației habsburgice. De asta, aveau să se ocupe mult mai tîrziu istoricii români. Și nu se ocupa din simplu motiv că, spre deosebire de istoricii români de mai tîrziu, preocuparea nu-i aducea nimic. Nici măcar titlul de doctor în Istorie. În plus, iobagul român de sub habsburgi respecta cu sfințenie tot ce-i spunea Stăpînirea.

Continuați lectura >

Cîinele te poate mușca fără să pățească nimic. Încercați să mușcați un cîine. Să vezi atunci belele!

Plaja din Nisa e alcătuită, potrivit ghidurilor, din două părți: Plaja cu plată, mai precis plaja privată, a restaurantelor și hotelurilor. Plaja gratuită, publică, zisă de mine, comunală. În realitate, Plaja din Nisa e alcătuită din trei părți. Alături de cele două, pe care și le dispută oamenii, există și funcționează o a treia, pe care nu și-o dispută oamenii din simplul motiv că nu-i a lor. E a cîinilor. Firește, veți spune că e și a oamenilor, pentru că la urma urmei cîinii nu umblă de capul lor prin Nisa, ci sub autoritatea stăpînilor.

Continuați lectura >

A dispărut Tzontzy!

Cum intru în casă, îmi iese în cale Doina. Aerul ei, dar mai ales faptul c-a lăsat filmul (prost, siropos, fără pic de lămîie) la care se uită de dragul uitatului, pentru a mă întîmpina, sugerează că are să-mi spună ceva important. Ceva important din zona necazurilor, a dramelor, a tragediilor, și nu din cea a veștilor bune. Cînd e vorba de vești bune, nu catadicsește să se ridice din fotoliu. Mi le dă așa în treacăt, cînd intru în bucătărie. În nici un caz, de decenii, de cînd sîntem împreună, n-a deschis ușa de la birou pentru a mă anunța c-am primit o sumă de bani retur sau că luna aceasta nu mai trebuie să plătim întreținerea.

Continuați lectura >