„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Pisica din calendar și nu cea care se uită-n calendar

În mijlocul camerei de trecere de la birou la bucătărie tronează o masă din lemn masiv, rotundă, deși nu găzduiește și n-a găzduit o masă rotundă.

Tzontzy stă de obicei sub masă.
Nu-mi dau seama dacă dormitează sau se gîndește la ale lui.

Dimineața, înainte de a pleca spre birou, mă așez cîteva minute pe scaunul din fața ușii.
Fără să mă gîndesc la nimic.
Pur și simplu stau.
Asemenea lui Tzontzy sub masa din sufragerie.

Din cînd în cînd, dau de el urcat pe masă în aceeași postură precum cea de dedesubt.
Cum e cu fața la mine, ori de cîte ori trec spre bucătărie simt nevoia să-l împung cu degetul în frunte. L-aș ciocăni, de parcă aș vrea să-mi deschidă căpușorul, asemenea unei uși, dar Doina e cu ochii pe mine ori de cîte ori vede că mă opresc în dreptul lui Tzontzy. Chestia cu împunsul e valabilă doar în cazul lui Tzontzy.

În cazul lui Motty nu poate fi vorba de așa ceva.
Mai întîi pentru că Motty, pisoi din Popor fiind, nu îndrăznește să stea pe masa din sufragerie într-o asemenea poziție. Ar fi ca și cum un muncitor în construcții, venit din România la Paris ca să cîștige un ban pentru a-și ridica un grajd peste noapte, ar intra la Ritz ca să întrebe cît costă un apartament. Apoi, chiar dacă prin nu știu ce împrejurare Motty ar fi pe masă, la ivirea mea ar avea o tresărire a întregii personalități, și dintr-un salt, ar fi jos, pe podele.

Cînd trec spre bucătărie dau să-l împung pe Tzontzy cu degetul, în frunte, ca și cum l-aș desemna. Tzontzy nu fuge. Ba mai mult, nu se mută mai încolo cînd vede degetul îndreptîndu-se spre el, întoarce capul. Dacă insist, ridică laba și-mi administrează ceea ce s-ar putea numi cîteva palme. Nu dă o dată și bine cu gheara. Dă de mai multe ori, la intervale scurte, ca și cum ar bate o carpetă.

Uneori, cînd vede degetul meu, întinde nasul pentru a afla prin miros despre ce-i vorba. O fi avînd noțiunea de nas? Altfel spus, după ce-a mirosit degetul meu, și-a zis, oare, nu fără dezamăgire:
– E un deșt!
Și eu care credeam că-i o bucată de cîrnat!

Se înțelege că mi-aș dori un pisoi care să stea nemișcat cînd îl împung cu degetul.
De curînd, mi-am îndeplinit visul.
Venit în România, Adrian mi-a adus drept cadou un calendar pe 2024 cu pisici și pisoiași. Poartă titlul:
Cats & Kittens.

Coperta surprinde o pisică tărcată de care e lipit drăgăstos un pisoi. Evident, pisica de pe copertă se uită la lumea din jur.
Nu în calendar, cum zice proverbul.

Fiind vorba de un calendar pe 2024 nu l-am deschis. L-am pus în picioare pe măsuța din hol, aflată față-n față cu ușa.

Într-o zi, trecînd spre bucătărie am simțit nevoia să împung cu degetul mîța în frunte. Și pentru că, pictată fiind, nu se mișcase din loc, i-am administrat cîteva ciocănituri cu degetul îndoit, ca într-o ușă.

Am început să fac asta de fiecare dată cînd trec prin fața ei.
Fără să mă opresc, în treacăt, îi bat în frunte cu degetul îndoit.
Și astfel am căpătat un tic.
Fac asta și cînd plec și cînd vin acasă.

În călătoria mea la Moscova, cu ani în urmă, am ajuns în stația de metrou Piața Roșie.
Spre deosebire de noi, rușii n-au dărîmat statuile din anii comunismului. Astfel că în peretele care desparte cele două linii de metrou se văd, vîrîte în coloane, ansambluri sculpturale de pe vremuri.

Ansamblurile întruchipează figuri simbol ale celor care contribuiau vorba ziarului Pravda – la construirea comunismului în URSS.
Printre aceștia se număra și Grănicerul.
Grănicerul (sovietic, evident) stă la pîndă ca să nu intre în URSS din Imperialism dușmanul de clasă, cu un cîine lîngă el și cu o pușcă în mînă.

Tradiția de decenii spune că pentru a-ți merge bine în ziua respectivă trebuie să mîngîi cîinele pe bot.
Prin stația Piața Roșie trec zilnic mii de călători.
9 din 10 simt nevoia să atingă cîinele pe bot cînd urcă și cînd coboară din metrou.

Am urmărit fascinat, tras mai la o parte, felul în care era atins cîinele.
Nimeni nu se oprea pentru a-l mîngîia pe îndelete.
Toți se grăbeau să urce în metrou sau la coborîre s-o ia spre scările rulante.
Atingerea se făcea din mers, mecanic ca și cum ai fi atins clanța ca să deschizi ușa.

Printre statui se găsește și o colhoznică.
Nici soldatul, nici sînii acesteia nu sunt albiți.
Nici unui bărbat rus nu i-a trecut prin cap pînă acum din 1938, să pună mîna pe sînul colhoznicei.

De atîta atingere, botul cîinelui s-a albit.
Se va albi și fruntea pisicii din pictură?!