E noapte tîrziu. Ba chiar foarte tîrziu. Am înregistrat pastila video pe la 21 și acum, așezat la biroul întruchipat de masa din bucătărie, scriu de zor. Ca să am inspirație sau, mai precis, ca să mă iluzionez că voi avea inspirație, am stins lumina din tavan și am aprins veioza. Așa am citit eu că aveau inspirație marii scriitori. Unii consumau hașiș, ca să-și stimuleze fantezia. Nu e cazul meu. De unde să fac rost de hașiș la ora asta?
Dincolo de ușă, în sufragerie, unde Doina doarme cu televizorul aprins toată noaptea, se aude zgomot slab de transmisiune în direct la un post occidental. Din cînd în cînd, murmurul e întrerupt de strigătele Doinei:
– Bilică, stai cuminte!
Bilică e Tzontzy. Doina le spune la amîndoi pisoii Bilică. Ar trebui să-i deosebească prin Bilică Unu (Tzontzy) și Bilică Doi (Motty). Sau invers, deși eu cred că Tzontzy nu poate fi altfel decît primul.
La un moment dat, ușa se deschide brusc și Doina se ivește în prag cu Tzontzy în brațe. Așa cum e ținut cu lăbuțele desfăcute, Tzontzy pare un spînzurat mai demult. De regulă, cînd îl iei în brațe cu forța face urît. La început mîrîie, după care mușcă. Acuma a fost luat prin surprindere. N-a avut timp să se mobilizeze milităricește.
La șmecheria cu a o face pe mortul apelează toți pisoii.
Lasă impresia că s-au resemnat. Nici vorbă. Calculează cum și cînd să sară din brațe.
Sau să muște.
– Ia-l de aici! îmi poruncește Doina, aruncîndu-l pe Tzontzy în mijlocul bucătăriei.
– Nu vreau să-l mai văd! îmi spune mie, după care, făcîndu-i cu degetul lui Tzontzy, îi strigă:
– Obraznicule!
Se juca pe vremuri în București o piesă de teatru intitulată Infernul în doi sau cam așa ceva. Spectacolul surprindea realitatea dintr-un cuplu care se certa și se împăca 24 din 24 de ore. După scene violente, cu trîntit de farfurii și luat de păr, cei doi se împăcau și chiar se giugiuleau.
Apoi o luau de la capăt.
Doina nu-i căsătorită cu Tzontzy, ci cu mine.
Cu toate acestea, relația dintre ea și Tzontzy (nu dintre ea și Motty) aș surprinde-o exact prin sintagma Infernul în doi. De dimineață pînă seara Doina se ceartă și se împacă cu Tzontzy. Scandalul izbucnește din senin. Tzontzy se apucă să tragă cu ghearele de covor, de pătură, de tot ceea ce consideră el că l-ar ține ghearele în stare de luptă. Doina sare în sus, bătînd din picior:
– Obraznicule, lasă covorul!
Auzind-o, eu îi strig:
– Arde-i una peste bot!
Sînt în viață cazuri cînd întîlnești pe stradă doi inși – bărbat și femeie – bătîndu-se. E bine să nu intervii în apărarea femeii. Pentru că, în 99% din cazuri, ea se solidarizează cu bătăușul împotriva ta pe tema:
Ce te bagi, e treaba noastră?!
La fel și eu cînd îi strig Doinei să-i dea una peste bot lui Tzontzy.
Doina îl lasă pe Tzontzy și se năpustește asupra mea, acuzîndu-mă, și pe bună dreptate, că sunt un sălbatic, că nu știu să mă port cu pisoii, și că în general nu știu să mă port cu cei din jur.
Ea susține că pisoii pot fi stăpîniți prin metode pedagogice. Cu cît le arăți mai mult că-i iubești, cu atît mai mult te iubesc și ei.
De aceea, dimineața, cînd Motty vine ca să împart cu el micul dejun, Doina îmi spune să-l chem cu vorbe duioase, să fac pedagogie cu el. Cum adică? întreb eu, care, spre deosebire de Doina, n-am predat niciodată și nu cred că m-aș fi descurcat cu elevii altfel decît arzîndu-le o scatoalcă.
– Uite, zice Doina lansînd un tril de tip elvețian:
– Motilică!
Eu însă și pentru că n-am pic de talent pedagogic nu înțeleg cum vine asta. Îmi rup bucățica de mezel de la gură. O țin atîrnată sau în palmă pînă cînd Motty catadicsește s-o ia. De cele mai multe ori o lasă jos, pe podele, și se grăbește să cerșească, miorlăind dramatic, alta. Trebuie să mă întrerup din mîncat, să mă aplec și să culeg bucata de pe jos. S-o pun pe tavă, ca s-o arunc la gunoi, pentru că Motty o refuză după ce-a fost pe dușumea. Date fiind aceste eforturi, eu cred că nu mai e nevoie să mă pisicesc pe lîngă pisoi. După ce că-i dau de mîncare, ca mă întrerup din mîncat (cînd aș putea să-l alung), trebuie să-l mai și giugiulesc ca să se simtă nu numai sătul, dar și bine!
Astfel că năpustindu-se asupra mea cu lecții de pedagogie a pisoilor, ea își schimbă sentimentele față de Tzontzy. Îl ia în brațe și-l mîngîie duios. După care, ținîndu-l în brațe, îmi poruncește:
– Mîngîie-l pe căpșor, că-i place! Dar nu cum știu că faci, ci delicat, ca să nu-l stresezi.
Mă supun imediat. Îl mîngîi pe Tzontzy pe căpșor. Cînd Doina nu-i atentă, îl trag de ureche. Tzontzy nu se supără. Întoarce spre mine o privire parșivă. Ceva gen: I-am făcut-o!
Conflicte cu Tzontzy se ivesc și în cazul mîncării. Pentru cei doi Doina cumpără boabe de soiuri diferite. Boabele sunt ținute astfel:
Al lui Tzontzy e pus sus pe dulap.
Bolul lui Motty stă tot timpul pe podele. Sînt boabele dietetice.
Tzontzy nu se atinge de el. Ce om sănătos îi mănîncă unui om bolnav hrana dietetică?
În cazul lui Tzontzy lucrurile stau net diferit.
Boabele lui Tzontzy sunt pentru un pisoi sănătos.
Ale lui Motty sînt – se înțelege – pentru un pisoi bolnav. Dietetice, adică.
Știm cu toții ce se întîmplă cînd trebuie să mîncăm dietetic. Rîvnim la mîncarea soției, care e normală. De aceea, mulți bărbați, încălcînd interdicțiile medicale, susținute pe scară largă de neveste, mănîncă pe furiș din frigider. Conștiente de asta, unele neveste ascund de bărbați mîncarea normală.
Ceva asemănător se întîmplă și cu Motty. Motty n-are voie la boabele lui Tzontzy, pentru că îi fac rău. De aceea, boabele lui Tzontzy stau puse pe dulapul din hol, la care Motty nu poate ajunge. Pentru a i da de mîncare lui Tzonzty, Doina merge la dulap, ia bolul și-l pune pe podele în fața lui Tzontzy. Cît timp mănîncă Tzontzy, Doina îl păzește pe post de jandarm, să nu-l alunge Motty ca să-i mănînce boabele. E atît de haplea încît se năpustește și la boabele lui Tzontzy. Nu de alta, dar sînt mai gustoase ca ale lui. Nu pentru că n-ar fi boabe și pentru Motty, ci pentru că acesta trebuie să respecte dieta.
Din nenorocire, Tzontzy mănîncă mai mult ca să scape de plictiseală, decît ca să se sature. Din jumătate în jumătate de oră îl poți vedea așezat în fund lîngă dulap și ridicînd spre Doina priviri dramatice cerșetorești.
Doina se grăbește să-i pună bolul în față. Lui Tzontzy nu-i e foame. Mîncatul boabelor e pentru el una dintre situațiile în care face altceva decît cele subsumate rutinei zilnice.
După cîteva lipăituri zgomotoase, lasă bolul și pleacă pentru a-și vedea de-ale lui. Nu trece mult și iar se înființează la masă. Aici e sursa scandalurilor dintre Doina și Tozntzy.
De fiecare dată, Doina începe prin a-l bodogăni. Cînd e prea supărată, îmi zice mie să-i dau.
– Mai dă-i și tu, declară ea, de parcă a-i da de mîncare lui Tzontzy presupune efortul spargerii unui butuc de lemne cu toporul.
Eu însă nu mă grăbesc s-o fac, deși Doina adaugă că astfel relațiile mele cu Tzontzy se vor îmbunătăți. Relațiile mele cu Tzontzy sunt de la egal la egal și nu de la Protector la Protejat, cum sunt cele ale Doinei cu el. Prin urmare eu cred că lui Tzontzy îi place mai mult atitudinea mea de la bărbat la bărbat față de el, decît cea de Profesor-elev a Doinei.
Continuînd să-l bodogănească, Doina apucă bolul de pe dulap și-l pune în fața lui Tzontzy. Cînd Tzontzy termină de mîncat, îl ia în brațe și-l leagănă duios. Cînd îi dă drumul, Tzontzy pleacă maiestuos. Are conștiința autorității asupra Doinei. Peste puțin timp, revine la locul de cerșetorie. De regulă face asta cînd mă vede pe mine în hol, stînd pe ceva ca să mă pot încălța. Deși nu dau semne că-l iau în seamă, Tzontzy trece fugind pe lîngă mine, la o distanță de un metru și ceva. Ai crede că face asta, deoarece se teme să nu mă iau de el. Nu de asta împrumută ruta de lîngă ușă. Vrea să se joace cu mine de-a ocolitul în fugă. Ceva gen, prinde-mă dacă poți! Și după ce ajunge lîngă dulap întoarce spre mine niște priviri care spun clar:
– Sîc, nu m-ai prins, sunt mai șmecher ca tine!
După ce l-a aruncat pe podelele bucătăriei, Doina pleacă închizînd ușa după ea. Tzontzy a rămas cu mine. Un timp se uitase mirat la Doina, ca și cum s-ar fi întrebat Ce-a apucat-o? O dată ușa închisă, se întinde în poziția despre care instructoarea mea de gimnastică medicală de la Sanador îi spune a pisicii. Poziție favorabilă coloanei vertebrale. O dată rezolvată chestiunea coloanei sale vertebrale, Tzontzy sare pe aragaz și de aici pe pervazul ferestrei. Se așează în fund și privește în întunericul de afară. Mă ridic de la birou și-l mîngîi pe spinare. Tzontzy nu pare tulburat. Lasă impresia că acceptă mîngîierile mele nu pentru că-i plac, ci pentru că relația cu omul l-a convins că acesta găsește o satisfacție în a mîngîia o pisică. După cîteva clipe, Tzontzy dă să sară pe podele. E limpede că vrea să se întoarcă în sufragerie, la Doina. Eu am însă mandat să-l țin în bucătărie. Astfel că dau să-l apuc. Tzontzy se enervează. Și cînd se enervează începe să mîrîie. Îl las în pace. Dacă n-aș ști că Doina se supără, aș spune, îl las Dracului. Tzontzy sare de pe pervaz și se duce glonț la ușă, pe care o deschide cu laba, ca și cum ar avea mîini. Din sufragerie, se aude strigătul Doinei:
– Vino să-l iei, nu mai vreau să-l văd în fața ochilor!
Intru în sufragerie.
Doina urmărește un serial. Îl caut cu privirile pe Tzontzy. E pe canapea, în poziția pisicească. Dau să mă apropii de el. Tzontzy începe să mîrîie furios. Știe că vreau să-l iau în brațe și să-l duc în bucătărie. La ordinele Doinei, firește. Sare de pe canapea pe podele.
Ajuns sub scaun, prinde să miorlăie fioros. Nu e un miorlăit dramatic. Asociat cu mîrîitul, e un miorlăit sinistru. Dacă ar fi de mărimea unui tigru, mi-ar sări la beregată. Mă aplec să-l iau de sub scaun. Tzontzy o rupe la fugă, miorlăind amenințător. Doina insistă să-l iau în brațe. Cum să-l iau, dacă fuge?
Renunț și mă întorc în bucătărie, unde e masa mea de lucru.
Peste vreun sfert de ceas, mă ridic ca să merg la baie. Trebuie să trec prin sufragerie.
– Unde e Tzontzy? întreb.
Nu pentru că aș fi curios, ci pentru că e un fel de a trece zicînd ceva. Ceva pe post de Bună seara. Doina mi-l arată pe Tzontzy. Îl ghicesc prin întuneric. E pe canapea.
Mă apropii ca să-l mîngîi, cum fac ori de cîte ori îl văd.
Uneori Tzontzy mă lasă să-l mîngîi, nu fără o anume sictireală. Alteori se mută mai încolo. Semn pisicesc că n-are chef de gesturi ipocrite. După el, mîngîiatul meu e un gest de ipocrizie. De data asta, Tzontzy face urît. Miorlăie, mîrîie, scuipă. Și o rupe la fugă.
Ce l-a apucat?
Îmi răspund:
Vrea să-mi spună că e supărat foc pe mine.
M-am transformat în unealta oarbă a Doinei care vrea să-l exileze în bucătărie.
Și o ține așa, chiar și după ce ne-am întors la București.
Să-mi dau eu seama că-i supărat foc pe mine.
Și uite așa Doina m-a pus rău cu Tzontzy.