Pisicile de stradă au o viață intensă, palpitantă, nu de puține ori periculoasă. Stau la marginea trotuarului și se lasă mîngîiate de trecători și mai ales de trecătoare. Pentru a da satisfacție oamenilor, făcîndu-i să creadă că pisicile îi iubesc, pisicile din stradă fac tot felul de giumbușlucuri cînd se apropie un trecător a cărui ființă vibrează de duioșie. Cînd nu se dau în spectacol pentru oameni, pisicile de pe stradă pîndesc porumbeii. N-am văzut pînă acum vreun porumbel prins de vreo pisică. La prima mișcare a pisicii stolul își ia zborul. Pisica știe asta. Cu toate acestea desfășoară întreg ritualul de pîndire.
E limpede că vrea astfel să-și piardă timpul.
Tzontzy și Motty nu fac nimic din toate acestea.
Pisicile din stradă își cîștigă cu greu mîncarea zilnică.
Da, dar cu ce satisfacții!
Tzontzy și Motty nu depun nici un efort pentru asta. Nici măcar cel de a miorlăi cerînd mîncare. Din cînd în cînd, Doina îi cheamă să vină să mănînce. În rest, dacă vor, primesc de mîncare în orice moment al zilei. De vînat nu vînează. De dat în spectacol, nici vorbă.
Ce viață plicticoasă!
Tocmai de aceea, încerc din cînd în cînd să-i fac lui Tzontzy viața mai interesantă trăgîndu-l de coadă.
Pe Tzontzy îl enervează și dacă-i ating coada, d-apoi să-l trag de ea.
N-am înțeles mult timp de ce o femeie îți dă cu poșeta-n cap dacă îi atingi sînii și îți zîmbește doar dacă o atingi pe umăr.
În definitiv și sînii și umărul sînt părți ale corpului.
După ce l-am cunoscut pe Tzontzy le-am înțeles pe femei.
Sînul e pentru ele ceea ce e coada pentru pisică.
Punctul culminant al demnității.
La acest capitol – al trasului de coadă – între mine și Doina e o prăpastie de viziune asupra lumii ca între președintele american și secretarul general al PCUS pe vremea Războiului Rece. Ea spune că lui Tzontzy nu-i plac asemenea gesturi. Eu susțin că, dimpotrivă, îi plac. Și nu doar pentru că îi întrerup viața monotonă, groaznic de plictisitoare, de pisică de casă, dar și pentru că, indiferent de cocoloșirea cu care-l pricopsește Doina, Tzontzy tot pisică a rămas. Și dacă e pisică, neam bun cu tigrul, simte nevoia să se bată. Astfel că eu purced deseori la ceea ce Arghezi numea, în cazul pisoiului său, junghinire.
– Mîngîie-l! îmi poruncește Doina cînd mă opresc în dreptul lui Tzontzy, așezat pe masa din sufragerie în poziția din manuale.
Întind mîna și-l mîngîi, dînd curs minuțioaselor și prețioaselor indicații ale Doinei.
– Mîngîie-l pe după ureche, cu două degete, că-i place!
Îl mîngîi.
Nu mi se pare a-l ferici prea tare.
Oricum, după cîteva clipe, fără să-i fac nimic, îmi arde o labă.
Abia aștept asta.
– Așa, de ăsta-mi ești? zic eu și, apucîndu-l de o urechiușă, îl trag zdravăn. Tzontzy nu fuge, cum te-ai aștepta. Suportă stoic trasul de ureche și cînd se termină jughinirea, se răsucește fulgerător și-mi arde o labă.
Reacționează așa cum se cuvine.
Îi prind căpușorul în palme și-l trîntesc de masă.
Tzontzy abia așteaptă asta ca să mă poată mușca și zgîria în voie.
Doina intervine hotărîtă.
Îl las.
Tzontzy sare în picioare, se scutură și pleacă.
Doina trage, o concluzie rapidă.
– L-ai supărat! De asta fuge de tine.
Doina e o adeptă convinsă a adevărului că Tzontzy se poate supăra pe tine.
Într-o seară, întorcîndu-mă de la birou, m-a întîmpinat cu o figură deznădăjduită:
– S-a supărat Tzontzy pe mine!
– Dar ce i-ai făcut, ai scris negativ despre el pe Facebook?
Doina n-are Facebook. Cu toate acestea se enervează. Cum am putut gîndi că ea să scrie de rău despre Tzontzy?!
– Nu. I-am dat cu palma peste funduleț (Tzontzy are funduleț, eu am fund) pentru că s-a apucat să tragă cu ghearele de covor. Și de atunci nici nu se uită la mine.
Doina nu vrea să creadă, dar eu sînt convins că Tzontzy are nevoie de confruntări cu cineva. Și cum în casă doar eu sînt gata pentru așa ceva sau mai precis bun pentru așa ceva (Doina refuză să-l chelfănească, iar Motty îl lovește, de-adevăratelea), Tzontzy vrea să se bată cu mine.
Cum și cînd îi vine nu pot spune.
Sufletul lui Tzontzy poate fi descifrat doar de Shakespeare.
Sigur e că lucrurile se petrec astfel.
Tzontzy stă pe masa din sufragerie în postura din manuale, cea din fotografiile care-i fac pe copii să zbiere:
Iată o pisică!
Am mîncat de dimineață, ca de obicei, împărțind feliile de salam cu Motty. Am găsit, în fine, o cale de a-i da felia corespunzătoare fără a ne chinui reciproc. El obligîndu-mă să țin mîna întinsă cu felia spînzurată, el încercînd s-o apuce cu gura căreia îi lipsesc dinții.
Pun felia pe genunchiul acoperit cu un prosop. Motty se ridică cu două lăbuțe se sprijină de genunchiul meu cu cele două din față și apucă rapid felia de salam. După care o rupe la fugă cu ea în gură înainte ca eu să pot întinde mîna ca să-l mîngîi.
Odată încheiată Operațiunea Mîncat de dimineață, cu ceașca de cafea în mînă, mă îndrept spre birou. E momentul Trecerii în revistă a titlurilor de pe site-uri și a verificării mesajelor.
De cum mă vede apărînd, Tzontzy face un salt de pe masă pe podele și mi-o ia înainte. De regulă cînd face asta pășește vioi, energic, ca un brigardier de pe Șaniterele Tineretului din anii 1947-1950. Sau mai precis, ca un brigadier din proza dedicată Șantierelor revoluționare. Acum însă abia se tîrăște și, mai ales, mi se vîră între picioare.
Evident, o face de-al dracului ca să mă enerveze și să ne luăm la bătaie. În tot acest timp, miorlăie amenințător. Ajuns în birou purced la luptă. Cu papucul de lînă îl răstorn pe Tzontzy cu burta-n sus. Tzontzy se face arc și-și înfige ghearele și dinții în papuc. Nervos, apucă cu dinții și cracul pantalonului. Fac asta pe șest. Doamne ferește să mă vadă Doina, folosind în confruntarea cu Tzontzy piciorul și nu mîna!
– E îngrozitor pentru el! strigă Doina.
– Păi n-ai zis chiar tu că motanii nu discern între picior și mînă?!
– Da, am zis – răspunde Doina – totuși nu suport să-l văd pe Tzontzy răsturnat cu piciorul.
Cum dracu să-l răstorn cu mîna? Am încercat o dată și m-am pomenit zgîriat pentru cîteva zile.
Ridic papucul.
Tzontzy nu s-a răcorit.
Sare în picioare și se năpustește la glezna mea. Noroc că am ciorapi!
Îl răstorn din nou. Și din nou mușcă și zgîrîie cu mare tărăboi. După vreo cîteva momente din acestea, se potolește. I-au trecut dracii!
Pleacă demn din birou.
Îl văd peste un timp dormind sub masa din sufragerie.