Cum intru în casă, îmi iese în cale Doina. Aerul ei, dar mai ales faptul c-a lăsat filmul (prost, siropos, fără pic de lămîie) la care se uită de dragul uitatului, pentru a mă întîmpina, sugerează că are să-mi spună ceva important.
Ceva important din zona necazurilor, a dramelor, a tragediilor, și nu din cea a veștilor bune.
Cînd e vorba de vești bune, nu catadicsește să se ridice din fotoliu. Mi le dă așa în treacăt, cînd intru în bucătărie. În nici un caz, de decenii, de cînd sîntem împreună, n-a deschis ușa de la birou pentru a mă anunța c-am primit o sumă de bani retur sau că luna aceasta nu mai trebuie să plătim întreținerea. Mă întrerupe din muncă doar dacă trebuie să mă anunțe că s-a stricat centrala (veste groaznică pentru mine, trebuie să-l sun pe cel cu centrala și să fiu excesiv de amabil cu el, să nu se supere că l-am deranjat!) sau că robinetul de la baie s-a înțepenit.
Sînt vești negative, dar sub nivelul dramaticului.
Pentru vești dramatice mă întîmpină la intrarea în casă.
De data asta, aerul ei răvășit îmi spune să mă pregătesc pentru primirea unei vești groaznice.
Ceva în genul ne-a sărit în aer apartamentul de la Sinaia sau ne-au luat mașina din fața blocului pe motiv de parcare ilegală.
În astfel de situații, mă văd obligat să preiau inițiativa.
Să întreb ce s-a întîmplat.
Evident, Doina nu-mi răspunde. Așa se face cînd ai de comunicat o veste devastatoare pentru celălalt. Șovăi să i-o spui, neliniștit că ar putea face un infarct.
Insist:
Ce s-a întîmplat?
Doina se decide să-mi spună. Cu toate riscurile decurgînd din asta:
A dispărut Tzontzy!
Nu leșin. Nu mă ia cu amețeli. Și nu pentru că aș fi nepăsător la vestea c-a dispărut Tzontzy (îmi e la fel de drag ca și Doinei, numai că eu, bărbat fiind, n-o arăt), ci pentru că nu-mi imaginez o dispariție a lui Tzontzy.
Tzontzy e ceea ce se cheamă un pisoi de casă.
Prin analogie cu polițiștii, i-am putea spune:
Un pisoi de birou.
Cu polițiștii din filme, desigur.
În filme se face deosebirea dintre polițiștii din birou și polițiștii de teren, ultimii ironizîndu-i pe primii.
A fost adusă în casă înaintea de a dobîndi o minimă experiență de stradă.
A plecat la un moment dat (pe vremea cînd nu era castrat) și s-a întors după o săptămînă jigărit, murdar, smiorcăit și, evident, fără chef de a mai părăsi vreodată apartamentul.
De atunci au trecut patru ani. Patru ani în care Tzontzy n-a părăsit apartamentul. Doina l-a pus o dată pe pervazul ferestrei de la balcon, îndemnîndu-l cu vorbe dulci să sară pe acoperișul balconului de dedesubt (uite ce frumos e afară! Ce frumos bate vîntul!) A stat cîteva clipe nemișcat după care, profitînd de faptul că Doina nu-l mai ținea, a sărit înapoi în balcon.
Se înțelege în acest context că întrebarea mea după primirea comunicării nu era deloc idioată:
Cum adică a dispărut?
Tzontzy nu putea fi decît în apartament. A dispărut – era o formulare exagerată, în stilul presei senzaționaliste, care face dintr-un ins care și-a scrîntit degetul, unul intrat deja în agonie.
În astfel de împrejurări dramatice reacționez net diferit decît oamenii normali. Mărturisesc un calm desăvîrșit. În împrejurări firești, devin isteric. Doina e neliniștită de-a binelea. Mie îmi arde de glumă:
– Păi să-l dăm pe RoAlert!
Va fi prezent pe toate telefoanele mobile!
Zic asta în gînd.
Lesne de imaginat dacă aș fi gîndit asta cu voce tare. Imediat aș fi fost acuzat de lipsă de sensibilitate.
Apelez la partitura salvatoare cînd vine vorba de cei doi motani:
Luarea în serios.
– O fi ascuns pe undeva, nu l-ai strigat?
– Nu-i ascuns. Nu l-am văzut de azi dimineață. Dacă s-ar fi ascuns, ieșea la mîncare sau la W.C.
A venit momentul să mă îngrijorez eu. Într-adevăr, dacă s-ar fi ascuns, ar fi ieșit între timp.
Formula Dacă s-ar fi ascuns, are nevoie de lămuriri.
Pentru Tzontzy, orice semnal suspect e un imbold să se năpustească asupra ușii de la biroul meu, s-o dea de perete și, în doi timpi și trei mișcări, să se vîre în ascunzișul dintre biroul cu imprimanta și peretele plin de cabluri.
Dacă sună cineva de jos, zbîrnîitul soneriei îl face s-o zbughească de unde s-ar afla în apartament. O rupe la fugă și dacă se aud voci pe scări.
Deși e 11 noaptea și Tzontzy e dispărut de dimineață, nu mă neliniștesc.
În filmele americane, chiar și în cele istorice, apare o secvență cheie:
Mamei i se aduce la cunoștință că fiul ei e dat dispărut pe front sau într-o bătălie. Toți cei din jur prind să bocească. Mama e însă liniștită.
– Inima-mi spune că trăiește! zice ea.
Și într-adevăr, inima n-a înșelat-o.
Fiul apare în primul episod din noul sezon al serialului.
Nu pentru că mama a avut dreptate, ci pentru că producătorii au ajuns la o înțelegere cu actorul care-l interpreta pe fiu, unul dintre personajele îndrăgite ale serialului. Spre finele sezonului unu, respectivul a început să bombăne că nu-i mai convin banii din contract. Cînd îl semnase nici lui nu-i trecuse prin cap că va avea atîta succes cu personajul. Pe măsura difuzării serialului, fiul mamei a devenit un susținător de rating în creștere. Era normal să ceară mărirea sumei pentru Sezonul doi. Inițial, producătorii s-au gîndit să-l omoare la finele sezonului unu, drept pentru care n-au semnat un contract și pentru sezonul doi. Acum se vedeau obligați să semneze prelungirea contractului. Numai că actorul exagera cu pretențiile. Cum negocierile s-au lungit, pentru orice eventualitate a fost dat dispărut, iar mama trebuia să invoce inima. Dacă negocierile eșuau, se confirma c-a murit. Cum însă ele au avut succes, la începutul sezonului 2, fiul a apărut viu și nevătămat. Invocînd o fugă din prizonierat. Producătorii i-au pus asta în scenariu ca să poată încropi trei episoade doar cu fuga, povestită de fiu maică-si.
Și astfel mama a putut spune:
– V-am zis eu că trăiește! Inima nu m-a înșelat.
Dacă nu se ajungea la o înțelegere, mama nu mai spunea nimic la începutul sezonului 2.
Tzontzy nu e fiul meu. Și din simplul motiv că, bărbat fiind, nu pot fi mamă.
Totuși, inima îmi spune că e viu și nevătămat.
Că e prin casă și că nu căzuse de pe balcon, cum susține Doina.
Cu acest sentiment, m-am așezat la masa de lucru.
Peste vreo jumătate de oră, se deschide ușa.
– L-am găsit pe Tzontzy! mă anunță Doina.
– Unde, întreb în chip automat, fără urmă de emoție.
Inima îmi spunea că n-a dispărut.
– Era închis pe balcon. A stat toată noaptea acolo.
Din cînd în cînd Tzontzy intră în dormitorul care dă în balcon și mișcînd din coadă a poruncă se așează în fund cu fața la ușa închisă.
E semn că vrea pe balcon.
Doina îi face pe voie.
Deschide ușa și o lasă așa, deschisă.
Mă avertizează să nu las cumva deschisă ușa de la dormitor.
Din balcon Tzontzy n-ar sări în stradă nici dacă l-am arunca.
Motty ar face-o.
Doina nu vrea să-l lase în stradă.
Zice că s-ar întoarce bolnav și i-ar da boala și lui Tzontzy.
De aici strășnicia cu care Motty e păzit ca nu cumva să ajungă în balcon.
Ce face Tzontzy în balcon?
Nimic deosebit.
Se așează pe ciment pisicește și dormitează.
Doina i-a dat drumul în balcon și uitînd de el a închis ușa.
– Bine, bine zic eu, în timp ce Doina îl giugiulește hollywoodian, de parcă s-ar fi întors de pe front, dar nu putea să miorlăie, să dea cu labele în ușă. L-aș fi auzit eu, peste noapte.
Ei uite că n-a făcut asta! răspunde Doina, fără a aduce lumină în această afacere misterioasă.
De unde trag concluzia că și pe ea o surprinde uneori Tzontzy.
Explicabil.
Ea nu-i un Shakespeare al pisicilor.