De cum ne-a văzut venind spre casă, Miorlăita, cum îi spune soţia uneia dintre mîţele pisicoase de pe stradă, a dat fuga-fuguţa, pe ultimii zeci de metri, închipuind chiar un galop, ca să-şi frece căpuşorul de primul picior întîlnit în cale.
Potrivit deciziei luate la nivel înalt (a noastră, aseară, la etajul unu al blocului), soţia o înşfacă de ceafă şi, făcîndu-i culcuş în braţe, o ia sus.
A venit iarna.
Sau, mă rog, un plagiat grosolan al iernii.
Miorlăita e sora Grăsanului, motanul alb care-mi displace, pentru că eu nu văd motanii altfel decît ciolănoşi, supli, ca nişte mici tigri. Cine dracu a mai întîlnit tigri graşi: graşi ca un porc? Cei doi au rămas pe drumuri după moartea stăpînei din blocul vecin şi venirea în apartamentul decedatei a unor nepoţi din provincie, convinşi că locul pisicii e afară, în ploaie. Grăsanul s-a aciuat pe lîngă fosta proprietară a prăvăliei cu de toate, acum închise, după ce fiul vitreg, profitînd de moartea tatălui a dat buzna ca să vîndă coşmelia. A cerut pe ea 100.000 de euro. Nu făcea nici o mie, el însă, român de-al nostru, cumnat cu Miţa Baston, s-a înfuriat şi a zis că decît s-o dea cu o mie de euro, mai degrabă o dărîmă. N-a dărîmat-o, că nu i-a permis primăria. În schimb a falimentat-o.
Soţiei i s-a făcut milă de Miorlăita.
De vreo lună de fiecare dată cînd o vedea, îi deplîngea soarta.
– Parcă ai fi o actriţă de la Hollywood care deplînge soarta copiilor din Eritrea, dar nu mişcă un deget ca să facă ceva pentru ei –i- am zis eu – profitînd de lecturile mele de ziarist interesat de politica externă.
Se înţelege că în forma asta livrească făceam aluzie la o acţiune pentru salvarea Miorlăitei.
Astfel c-am decis (am decis e un fel de a spune, a decis soţia, în chestiuni de pisici şi cîini ea fiind Ceauşescu, iar eu Marea Adunare Naţională şi, ca şi în relaţia dintre cele două părţi, de pe vremuri, eu sînt consultat, aşa de formă, să nu se spună că în casa noastră nu-i democraţie) s-o luăm în casă.
De cum am deschis ușa, cu pisica în brațe, de pe unde hălăduia Țonțoiul s-a năpustit vijelios ca avangarda oastei otomane împotriva oștirii lui Mircea cel Bătrîn, și miorlăind sinistru, mai ceva ca un Stukas în picaj pe trupele sovietice în retragere, să sară la noi și mai multe nu.
Chestia asta îmi adîncește convingerea că pentru mine mîțele vor rămîne o enigmă nedezlegată.
Ce-o fi în capul lui? mă întreb, de exemplu, cînd îl trag de urechi, surprinzîndu-l lungit în așternut, și, spre deosebire de alte dăți, nu sare-n sus revoltat, nu dă cu laba, ci cască gura și se linge pe botișor. După care, ca și cum și-ar fi amintit (auleu, am uitat să mă spăl!), se răsucește prin contorsionare (eu, ca om, n-aș putea face așa ceva în veci) și începe să dea cu limba pe șira spinării.
De ce s-a zbîrlit acum la vederea pisicuței?
Se teme că va trebui să împartă cu ea mîncarea, primită din belșug de la noi?
E gelos că ținem în brațe și pe altcineva decît pe el?
Sau cumva e revoltat că nu i-am cerut aprobare s-o aducem?
Mă stăpînesc cu greu să nu-i ard un picior pe furiș.
Ducem pisicuța pe balcon, unde-i amenajăm o locuință temporară. Cădița cu nisip a lui Țonțu o mutăm în bucătărie, pentru a-i pune Pisicuței una la dispoziție. Ducem în bucătărie și cutia cu boabe. Aici pe balcon punem o strachină cu boabe, a pisicuței. După ce-am făcut astea, închidem ușa de la balcon și o baricadăm cu un săculeț de nisip, să n-o deschidă Țonțoiul. Parcă am fi într-o cetate la porțile căreia s-au ivit arcașii străini.
Țonțoiul dă fuga în sufragerie și, înlăturînd draperia cu lăbuța, se uită fix, prin geam, la pisicuță.
– O s-o sperie, zice soția și acoperă partea de jos cu mai multe ziare.
Țonțoiul nu se lasă.
Sare pe fotoliu și dă draperia la o parte de acolo, de la înălțime.
– O fi voyerist! schițez eu o glumă, inspirat din filmele deocheate deși, din cîte-mi dau seama, Pisicuța nu e pe cale să se dezbrace, îngînînd un cîntec, la lumina lămpii cu gaz.
A făcut însă altceva.
S-a culcat în coșulețul lui Țonțoiul.
– Aha! îmi zic eu, brusc luminat.
Asta l-a scos din minți.
Și cum n-are cum să-i dea o labă, se uită la ea amenințător, socotind că astfel o s-o sperie.
O sperie pe dracu!
Pisicuța îşi vede mai departe de somnul ei.
O doare-n coadă de Ţonţoiu!