În Jurnalul lui Mihail Bulgakov, descopăr în scrisoarea trimisă de scriitor neveste-si (L.E. Belorzeskaia), cea de a doua (între iunie 1924 – octombrie 1932), prima, Tatiana Lappa, fiind între 1913-1924, și ultima, cea care i-a gestionat gloria postumă, Yelena Bulgakova (fiind între 4 octombrie 1932–10 martie 1940), pînă la moartea autorului, de tînăr (48 de ani) dau peste aceste rînduri:
„Salutări celor de acasă, inclusiv motanilor. Sper ca la venirea mea, al doilea motan să nu mai fie pe-acolo (vinde-l ca sclav)”.
Ca și mine, Bulgakov are doi motani. Ca și mine, are unul motan nesuferit.
*
De la un timp, de cum mă așez la masă, în bucătărie, pentru ceea ce se cheamă micul dejun (același de aproape două decenii, iaurt, brînză de vaci, două felii de salam) își fac apariția cei doi, Tzontzy și Motty. Tzontzy păsește înăuntru ca la el acasă. Oriunde își face apariția în apartament, respiră aerul de stăpîn sau mai degrabă de ins conștient că e stăpîn. Nu se grăbește, cum te-ai aștepta. Nu se uită în dreapta și-n stînga, cum face, de pildă, Motty. De cum apari în prag, Motty o zbughește sub pat, dacă cumva ai făcut o mișcare cît de cît bruscă, Tzontzy pășește ferm, apăsat, conștient că apariția sa impresionează. Nu-l face să șovăie nici un gest de-a tău. Se lasă mîngîiat. Dar nu cu aceea smerenie pisicească, de ființă recunoscătoare, pentru că o alinți, ci cu sentimentul, Bine, bine, mă las mîngîiat, știu că asta îți dă plăcerea de a te ști iubitor de animale, hai, treacă de la mine, fă-ți damblaua! De cum intră în bucătărie, văzîndu-mă la micul dejun, Tzontzy sare pe masă, urmînd un traseu doar al lui. Niciodată nu nimerește în farfurie. Niciodată nu dărîmă ceva. Cred c-a fost detonator de mine într-o viață anterioară. După cîteva pipăiri cu mirosul, se așează pisicește pe masă, dînd alene din coadă. E greu de presupus ce-l încearcă. Sigur e că n-a venit din curiozitate. Pur și simplu a venit ca să stea nițel. Ei uite, stau și eu nițel, nu trebuie să-ți cer voie, stau unde și cît vreau! Nu se uită la mine. Nu întinde botul ca să vadă cu mirosul ce mănînc. Stă pur și simplu. La un moment dat, se va ridica și va sări la loc pe podele. Rup din felia de salam o bucățică și i-o pun sub nas. Tzontzy nu se grăbește s-o miroasă. O lasă un timp, ca și cum ar vrea să-mi arate că nu-l impresionează gestul meu sau, mai grav, că nici nu-l ia în seamă, după care se apucă să miroasă bucățica. E ca și cum ar fi lăsat dinadins să treacă un timp, ocupat cum era cu gînditul (s-o fi întrebînd dacă sufletul e nemuritor?!) și la un moment dat, terminînd lucrurile mai importante, și-a zis Hai să vedem și ce mi-a pus ăsta în față! După două trei mirosiri scurte, ca și cum ar fi tras aer în piept, Tzontzy se apucă s-o mănînce. Fără pic de lăcomie sau de poftă măcar, lăsîndu-mi impresia că duce la capăt ceva mecanic, o îndatorire care nu-i stîrnește entuziasm, asemenea spălatului nostru pe mîini înainte de a mînca, dar mă rog pe care trebuie s-o îndeplinești, că așa scrie la carte. Îi mai întind una. Și încă una. La a treia, după ce o miroase, n-o mai atinge și ridicîndu-se sare pe podele și se duce într-ale lui cu acel aer enigmatic al pisicilor care merg undeva, într-un loc și cu un țel doar de ele știute.
Motty și-a găsit locul de exercițiu jos, pe podea, lîngă piciorul mesei. Așezat în fund, înalță spre mine o privire care imploră. Din cînd în cînd, într-o tentativă disperată, se ridică în două labe și le pune pe masă pe cele din față. Sau, mai precis, pe marginea mesei. N-are tupeul lui Tontzy, să se urce cu totul. Mișc degetele spre el. Motty vrea să vadă cu nasul despre ce-i vorba. Îl apropie de cele trei degete întinse de mine spre el, fără a-și părăsi poziția strategică, de retragere în orice moment. Își dă seama că între ele nu-i nimic din ceea ce ar mirosi a mîncare și, fără nici un motiv, o zbughește din loc. După un timp de preumblare pe sub masă revine. Asemenea unui ins care, aflat în fața unui dulău, a dat înapoi crezînd că-l va mușca. Dulăul a prins a semnaliza prin coada pe post de năframă-n vîrf de băț (vezi Scrisoarea a III-a) că e pașnic. Astfel că insul se întoarce, se apropie de dulău și chiar întinde mîna să-l mîngîie pe bot. Rup o bucățică de mezel și o pun pe marginea mesei. Motty sare în două labe și ținîndu-se cu una de masă, cu cealaltă dă în bucățică, s-o facă să cadă. După ce cade, se năpustește asupra bucății și o hăpăie cît ai clipi. Îl văd imediat în poziție de fomist. Stînd în coadă și cerșind o nouă bucată. Nu-i mai dau. Îi face rău la rinichi. După un timp se resemnează și merge la farfurioara cu boabe. Dacă nu mai vine nici o bucățică, să nu piardă ocazia de a înfuleca niște boabe. Deși nu se dă în vînt după ele.
*
La numărul 12 al străzii pustii, trecînd pe lîngă vile vechi, de pe vremea Regalităţii, despărţite de trotuar printr-o grădină cultivată cu varză sau printr-o minilivadă, un panou bătut cu ţinte pe stîlpul porţii înfăţişează fotografia unui cîine, deasupra căruia scrie: Nu intraţi dacă n-aveţi un motiv întemeiat. Cîine rău!
Aşa-zisul cîine rău e un căţeluş ca de jucărie, care tocmai acum se joacă tăvălindu-se pe iarba peluzei.