Am luat cu noi în casă de pe stradă pe Miorlăita, nu ca s-o adoptăm (soția , doctor docent în mîțe, spune că Țonțoiul nu se va împrieteni cu ea niciodată), ci doar ca s-o vindecăm. Cu ani în urmă, îi lăcrima puternic un ochi. Am luat colir și i-am pus în ochi. Evident, eu am ținut-o, în timp ce soția o doftoricea. Acum, din cîte a constat soția, Miorlăita are ceva la urechi. La urechiușe, cum le spune ea urechilor de pisică, semn al duioșiei funciare față de respectivele ființe mici.
Nu departe de noi, la un subsol, s-a deschis o clinică de animale. Din înscrisul de pe un vehicol parcat în fața blocului, am înțeles că au și serviciul de Salvare. Cum, dracu o veni? Alo! Salvarea? Avem un motan care și-a pierdut cunoștința!
Și vin niște sanitari ai mîțelor, iau motanul pe targă și, în Salvare, încearcă să-l resusciteze?
Site-ul clinicii precizează că e nevoie de programare prin telefon. Ne-am programat duminică pe la 11. De la noi pînă la clinică dacă sînt două sute de metri. Putem ajunge acolo în cîteva minute. Și chiar dacă am întîrzia – nu văd care ar fi nenorocirea. Că doar nu ne ducem la NASA ca să luăm nava spațială spre Lună. Cu toate acestea, pe la 10,30 soția, deschide ușa biroului meu și-mi zice că trebuie să mergem. Păi, să mergem! Drept mijloc de transport folosim prosopul. Deschidem ușa la balcon, o înșfăcăm pe Miorlăita și o înfășurăm în prosop. Proasta, cînd ne-a văzut, s-a apucat să se pisicească. Nu știa ce-o așteaptă!
Clinica de animale nu diferă prea mult de clinica pentru oameni. La intrare, pe dreapta, după ce coborîm cîteva trepte, gen, duc la demisol e Registratura, unde, ca și la oameni, se plătește în final și se distribuie programații la început. Un coridor în formă de L, cu o încăpere pe stînga dedicată Consultațiilor. De o parte și de alta a coridorului, uși ale căror tăblițe desemnează diversitatea de chestii pentru care o mîță e adusă la Clinică. Îmi sare în ochi tăblița Chirurgie. Socotesc că aici au loc operațiile pe cord. În tot acest timp, ca-n filmele americane, membrii familiei, stăpînii, mai precis, așteaptă pe scaunele de pe coridor, lăsînd impresia unei prăbușiri în deznădejde. În filmele americane din cînd în cînd, unul dintre zguduiți se ridică și merge la aparatul de cafea. Aici n-ai cum să vezi o asemenea scenă. Pur și simplu, automat de cafea nu există. În filmele americane, la un moment dat, ușile batante ale sălii de Operații se dau la o parte și chirurgul își face apariția cu legendara sa bonetă, scoțîndu-și din mers mînușile. Cei de pe scaun dau fuga la el. După cum reacționează respectivii spectatorul își dă seama dacă pacientul a murit, deși operația a reușit. Cum o fi însă la o clinică de pisici? Chirurgul le spune stăpînilor (nu rudelor, Doamne ferește!) închipuind un surîs ostenit:
Motanul dumneavoastră trăiește!
Poate fi vizitat, dar să nu stați mult!
Pe drum, în timp ce o transportăm în prosopul din care i se vede doar căpșorul, cadem de acord să-i schimbăm numele. Îi vom spune Pacienta, în loc de Miorlăita, avînd în vedere că rolul ei în aceste zile și-n cele ce urmează e cel de Pacientă și nu de Miorlăită.
La Clinică Pacienta e luată în primire de o tînără mică de statură, firavă, dar vînjoasă.
Pacienta e la primul ei consult din viață.
Dinții (nițel tociți) spun că a trecut de maturitate. În curînd va avea vîrsta de pensionare.
Realizez acum că Țonțoiul e un necioplit năpustindu-se la ea. Tînăr încă și bărbat a lovit o femeie și aceea mai în vîrstă. La întoarcere, cînd o să-l văd, o să-i strig – Derbedeule! Și el o să ridice spre mine o privire fără pic de luciu, semn că mustrarea i-a trecut pe lîngă urechi.
După cîntărire, urmează inspecția urechilor cu un bețigaș, prevăzut cu dop. Dintre cele care, la hotelurile din străinătate, ți se pun în baie cu duiumul, din raționamentul că ai urechile pline de ceară. Tînăra clatină din cap după inspecție. S-a infectat rău. Înțeleg că nu e singura pisică maidaneză din zonă cu problema asta. Tînăra are grijă de o familie de la un bloc din apropiere. Toate suferă de infecția urechilor. Pentru a ști cu precizie despre ce-i vorba, tînăra se duce la laborator. Rămîne tînărul care o ajută. Din cîte-mi dau seama, nu e doctor. Ea însă sigur e doctoriță. Spre disperarea soției, care vede în cabinet un loc sacru, mă apuc de inspectarea celor cîtorva rafturi de cărți și a diplomelor de pe pereți. Cărțile îmi atrag atenția că există pe lume și Medicina animalelor mici, dar și Anatomia și fiziologia pisicii, la concurență cu Anatomia și Fiziologia Omului. Diplomele de pe pereți aparțin unei singure persoane. Întrebată, juna îmi confirmă că-i vorba de principala acționară a firmei care e, de altfel, și proprietara spațiului de la demisol.
La întoarcerea junei, după ce aceasta își încheie prelegerea științifică despre boala Pacientei, profit de golul de conversație ivit și mă interesez mai întîi de caracterul ciufut al lui Țonțu.
– Așa sînt toți motanii luați de mici de lîngă maică-sa!
Simt nevoia unei replici de esența strict livrească:
– E ca în filmele americane. A devenit ucigaș în serie, pentru că de mic părinții s-au despărțit!
Nici juna, nici soția nu rîd.
Pentru ele lumea mîțelor e prea serioasă ca să faci glume pe seama ei.
Încerc să dezleg un alt mister shakesperean din adîncurile abisale ale lui Țonțu:
De ce nu vrea să plece?
Tînăra îmi răspunde, apelînd la experienţa personală în materie de pisici. A avut şi ea un motan care, deşi avea de sărit, de la parter pînă în stradă, doar un metru, refuza cu încăpăţînare să facă asta.
– Ne-am gîndit să-i atîrnăm o scară de frînghie – precizez eu, gata să adaug, ca la un fel de Romeo pe invers, coboară şi nu urcă pînă la Julieta. Îmi amintesc rapid că astfel de glume nu sînt gustate şi-mi muşc limba, ca să nu mai continui.
Tînăra, din perspectiva experienţei sale ca persoană fizică, revine asupra axiomei despre motanii care n-ar sări afară nici dacă ar lua casa foc.
Încheiată partea de taifas, discuţia devine brusc gravă.
Tînăra simte nevoia să aibă cu noi o discuţie serioasă.
În genul celei care, în filmele americane, are loc între medic (de obicei doctoriţă mai coaptă, dar încă făţoasă) şi copii mamei care tocmai a fost consultată. Doctoriţa a descoperit un cancer în fază terminală şi a ţinut neapărat să aibă o discuţie cu copii despre ce se va întîmpla mai departe.
La fel se întîmplă şi cu noi în chestiunea pisicii.
Tînăra ne spune că pisica trebuie ţinută la noi, în casă, vreo lună, timp în care urmează să fie adusă la control săptămînal.
După ce se vindecă, urmează să decidem dacă o înfiem sau nu. Altfel spus, trece tînăra direct şi pe nesimţite în telenovelă, dacă vrem să-i asigurăm o bătrîneţe liniştită. Tot în filme, în cele zise Saga unei familii, debutînd cu episodul în care fiul marelui om de afaceri se însoară cu o fată săracă, dar isteaţă, frumoasă şi, evident, bună la inimă, plonjîndu-l într-un conflict violent cu tatăl, dar pînă la urmă nora îl cucereşte, am văzut multe consilii de familie reunite pentru a decide dacă un băiat va merge la Oxford sau bunicul poate fi dat la un azil de bătrîni de lux.
Mă şi imaginez deliberînd cu soţia ore în şir dacă s-o adoptăm sau nu pe Pacienta.
Ne apropiem de finalul consultaţiei.
Cu medicamente cu tot, costă vreo două sute de lei. Două sute de lei şi ceva. Juna ne explică pe îndelete şi în chip inutil pentru mine (oricum nu ţin minte nimic) cum să-i punem picăturile în urechi, cum s-o spălăm la rana de la urechea stîngă, provocată de scărpinătură. Convenim să ne trimită pe e-mail instrucţiunile, ca să le putem studia pe îndelete. Cu Pacienta înfăşurată în prosop, ţinută de soţie, ieşim din cabinet, ne programăm pentru duminica viitoare, plătim şi ieşim din clinică. La cîţiva metri de ieşire, Pacienta zvîcneşte brusc şi sare din prosop direct pe carosabil. Dăm să punem mîna pe ea.
Zadarnic.
S-a ascuns sub una dintre maşinile parcate.
– Auleu! zic, fără a-mi da seama de gafă, am pierdut 200 de lei! Umblă pe stradă şi nu-o putem prinde.
O pornim spre casă.
Pacienta se ia după noi. Trece de sub o maşină sub altă maşină. Cînd vrem s-o prindem, fuge sub maşina următoare. Îmi dau seama că intenţionează să ajungă acasă. Cum vrea ea – pe jos, adică – şi nu cum vrem noi.
Ajunge în faţa uşii de la bloc înaintea noastră. Soţia o ia de ceafă (cică aşa îşi manipulează mîţele pisicii, îi iau de ceafă cu dinţii, ) o înfăşurăm în prosop şi o ducem în casă.
A rămas la noi pînă a murit.
De cancer.