Motty trebuie să mănînce doar boabe de o anume calitate recomandate de doctor. Suferă de rinichi. Colac peste pupăză, a rămas și fără dinți. Asta nu-l descurajează să mănînce pe rupte. Viața lui Motty e o nesfîrșită alergare după ceva de ronțăit. Suferă de asta – cred – de pe vremea cînd era maidanez. Pisica din casă are la dispoziție 24 din 24 de ore farfurioara cu mîncare. Pisica din stradă e lipsită de așa ceva. Ea trebuie să fie cu ochii în patru nu numai ca să evite pericolele, dar și ca să nu-i scape ivirea neașteptată a unui prilej de halire. Uneori asta înseamnă un pumn de boabe turnate pe asfalt, dintr-o pungă de plastic, de o iubitoare de animale. Una dintre acele neveste care giugiulesc de dimineața pînă seara pisicile și cățeii, dar, în schimb, fac un infern viața bărbaților cu care sînt măritate. Alteori, haleala ia forma unei vrăbii ce pare că șchioapătă. O pîndești, lingîndu-te pe mustăți la gîndul viitorului ospăț și, deodată, cînd juri că ai pus laba pe ea, năstrușnica o zbughește în aer.
A făcut-o dinadins pe invalida?
De pe vremea vieții din stradă, Motty a rămas cu nevoia de a mînca tot ce se ivește în cale. Cum dă de o farfurioară cu boabe, se și repede s-o înfulece. Pînă n-o termină nu se lasă. Și dacă i-o umpli din nou, din nou o golește cît ai clipi. Motty are farfurioara sa cu boabe dietetice. Sînt ca dracuʼ, că nu degeaba li se spune dietetice. Tzontzy are însă boabe normale. Între boabele lui Motty și cele ale lui Tzontzy se întinde distanța dintre brînza de vacă slabă recomandată bolnavilor de stomac și cîrnatul pe care-l poate mînca omul sănătos. Cu toate acestea, de cum vede că alături i-am pus lui Motty boabe dietetice, Tzontzy, pînă atunci mîncînd liniștit (el nu înfulecă, precum Motty), se mută la farfuria celuilalt. Motty se dă la o parte. Deși îl bate pe Tzontzy de obicei, de data asta lasă mîncarea, descumpănit de manevra celuilalt. Sau, poate, mai știi, Motty a realizat că boabele sale sînt ca brînza de vaci în raport cu friptura și, în consecință, așteaptă ca după primele înghițituri Tzontzy să renunțe.
Cui îi place brînza de vaci?
Tzontzy nu renunță însă. Golește farfuria, spre disperarea lui Motty, lipsit de voința de a recupera terenul pierdut.
Boabele dietetice sînt mult mai scumpe decît cele obișnuite. Tot mai îngrijorată de costuri, Doina a mutat farfuria lui Motty de pe podeaua bucătăriei pe suprafața dulapului de deasupra frigiderului. Dulapul se înalță pînă aproape de tavan. Pentru o pisică, e ca și cum pentru un om ai muta un sac cu merinde pe Everest. Tzontzy e un pisoi de casă. S-a aventurat o singură dată afară. S-a întors după cîteva zile nu numai jerpelit, dar și convins să nu mai repete experiența asta niciodată în viața lui. Pisoi de casă, n-are abilitățile pisoiului de stradă în a se cățara acolo unde și dracu ar șovăi dacă n-ar avea aripi. Se suie doar pe frigider sau pe tocul geamului. Doar atît. Nici gînd să sară pînă sus, pe Everestul care e dulapul. Chiar și pentru salturi mici are nevoie de multă cumpănire. Ca orice pisică, dacă ratează o dată, a doua oară nu mai îndrăznește. Motty e însă pisoi de stradă. Nici o problemă pentru el să ajungă sus, pe dulap, și să-și mănînce boabele netulburat de Tzontzy. Are însă un moment de șovăială. Cel în care, ajuns în prima etapă – cea a tocului de la geam – urmează să facă săritura pentru a se pomeni pe dulap. Nu știe dacă are voie. Cu această spaimă a rămas de pe vremea bătăliei pentru supraviețuire în stradă. Această spaima se alătură nevoii de a hali orice și pîndei nesfîrșite a mișcărilor tale. Pot să plimb eu degetele într-o parte și-n alta mult și bine prin fața lui Tzontzy. Nici nu clipește. Motty, în schimb, îți urmărește cu ochișorii mișcători orice mișcare. La primul semn de agresivitate o rupe la goană. Astfel că înainte de a sări, se uită atent la mine (nu la Doina, de ea nu se teme) pentru a verifica dacă știu ce face el. Dacă mă prefac că sînt cu ochii în farfurie, aud imediat zupăitura saltului. Dacă-l privesc, se preface că a ajuns acolo, pe pervaz, absolut întîmplător și nu ca să facă saltul pe dulap.