În linii mari, tragedia pisoiului deja zis al nostru s-a încheiat. L-am lăsat pe balcon și am plecat la Sinaia pentru cîteva zile.
– Nu moare? m-am interesat eu mai mult din nevoia de a-mi exprima solidaritatea cu soția, decît din grija față de viața pisoiului.
La fel se întîmplă și pe Glob.
Cînd are loc undeva o tragedie, toți șefii de stat se grăbesc să-și exprime solidaritatea cu „poporul greu încercat”.
«Poporului greu încercat» nu-i e nici mai bine, nici mai rău dacă nimeni de pe Glob nu și-ar exprima solidaritatea. Cînd stai în marginea casei tale făcute de cutremur un dîmb de cărămizi, îți e egal dacă șeful statului Burundi își exprimă sau nu solidaritatea cu tine.
De ce fac șefii de stat gesturi zise și expresii ale solidarității?
Din același motiv pentru care mă întreb dacă pisoiul nu moare lăsat singur cîteva zile.
Și eu și șefii de stat nutrim sentimentul conviețuirii cu cineva într-un spațiu limitat.
Și în acest spațiu limitat, cînd nu te căsăpești cu vecinul, te solidarizezi cu el.
– Nu, nu moare! m-a asigurat soția, de pe pozițiile unei competențe la care eu n-am s-ajung în veci. I-am lăsat mîncare pentru o săptămînă.
– Dar n-o dă gata chiar din prima zi?
Acestei întrebări soția nu i-am mai dat nici un răspuns.
Din căutătura ei am înțeles încă o dată cît de analfabet eram în materie de pisoi.
Confundam pisoiul cu persoana mea fizică în stare să halească într-o oră proviziile pe o săptămînă.
Am plecat la Sinaia.
Pe drum am găsit prilejul altei îngrijorări.
– O să miaune de o să enerveze tot blocul – am zis eu, imaginîndu-mi cum aș fi reacționat eu dacă în balconul celui de la parter, plecat în Maldive, ar miorlăi toată noaptea un pisoi.
– Puțin îmi pasă! a răspuns scurt nevastă-mea, aflată cu cei din bloc în pragul unei conflagrații mondiale exact din cauza pisoiului.
Deși se vrea un soi de Baden-Baden moldo-valah, Sinaia nu duce lipsă de cîini și mîțe care hoinăresc pe străzi.
Seară de seară, în centru, maidanezi ciolănoși, pe picioare vajnice, stau în coadă în fața celor care, așezați pe rondurile de ciment ca pe niște roți de cașcaval, ling cornete de înghețată. Nu-mi dau seama dacă poftesc și ei un cornet. Sigur e că, deși hrăniți din abundență, cerșesc de mîncare în chip automat. Ca să nu-și iasă din mînă, probabil.
O pricină cu un cîine hologramă
În drum spre centru, casc gura la vilele, pensiunile și casele așezate de o parte și de alta a străzilor liniștite. Din spatele gardurilor mă însoțesc cu privirea cîinii proprietarilor, întrebîndu-se dacă merită efortul de a lătra. Un astfel de exemplar s-a cocoțat pe cușcă și latră de zor într-o direcție în care eu nu văd nici un motiv de a face asta. Are el o pricină – cred – cu un cîine hologramă, întrupat doar pentru el în aerul după-amiezii.
Pe garduri stau didactic pisici rentiere.
Ne fixează cu ochii lor mari, mirați, așa cum va fi avut omul primitiv în fața dinozaurului.
La un moment dat, fac țuști și dispar.
Pentru nevastă-mea, în materie de cîini și mîțe sînt ca Vladimir Putin pentru liderii din Est în materie de politică.
Plouă, ninge, pentru liderii din Est, Vladimir Putin e Căpcăunul.
Așa și cu mine.
Recunosc sincer că fac eforturi ieșite din comun pentru a corespunde standardelor soției în relația cu cîinii și mîțele.
Deși, unele progrese am făcut, pentru ea rămîn mai departe întruchiparea celui care nu înțelege lumea cîinilor și a pisicilor, dar mai ales a celui condamnat să n-o înțeleagă niciodată.
Nu mai e salvare!
Gata!
Și dacă m-ași însura cu o mîță, pentru nevastă-mea tot un bădăran voi rămîne în relația cu cîini și pisicile.
De ce a șters-o mîța care pînă acum sta pe gard cu ochii închiși ca și cum ar fi făcut plajă sub soarele de septembrie?
Habar n-am.
Soția însă știe de ce-a fugit!
M-am uitat eu urît la ea!
Pe un dîmb, stă culcat un maidanez.
– Fii atent, mă previne soția în șoaptă și luîndu-mă de braț, ca și cum am fi ajuns în apropierea unui depozit de arme nucleare. Nu-i zice nimic. Dar dacă zici, folosește un ton blînd. Fii drăguț cu el.
Nu știu să fiu drăguț nici cu oamenii.
Cum dracuʼ să știu să fiu drăguț cu maidanezii?
Ce mai faci, băi? mă adresez eu maidanezului într-un limbaj colocvial.
Soția e toată o oripilare.
– Vorbește frumos! îmi zice ea. Și – adresîndu-se cîinelui – Cuțu, Cuțulică!
Pe această temă – a relației mele cu cîinii și pisicile – am numeroase controverse cu nevastă-mea.
Îi zic:
– Tu îi tratezi de pe o poziție de superioritate protectoare, ba chiar maternă. Eu îi abordez de pe o poziție de egalitate. Dintre noi doi eu, nu tu, îi respect, pentru că tu îi consideri inferiori, pe cînd eu discut cu ei de la egal la egal.
Strada trece de la asfalt la pavaj. Intrăm într-o zonă pustie. Nu merg mai departe! zice soția, sînt mulți cîini liberi.
Vine rîndul meu să mă uluiesc didactic.
Păi spuneai că-i iubești. De ce te temi de ei? zic eu, nu fără satisfacția secretă de a-mi fi venit și mie apa la moară. Nu-i nimic. Facem rost de un băț și te apăr eu de ei.
Soția nu se lasă convinsă. Deși se pretinde un fel de Shakespeare al cîinilor și mîțelor, se teme de reacțiile lor abisale.
Pe o stradă animată, ajungem în Parcul Central din Sinaia.
La 19 trebuie să intru în direct la tv.
Prin telefon.
Las soția pe o bancă dintr-un loc mai retras (nu suport să fiu auzit cînd intru în direct de altcineva nici măcar de nevastă-mea) și mă duc pe o alee care se înfundă, scutită de vizitatori.
Pe dreapta, cum o iau în sus, e un depozit de materiale de construcții, păzit de o poartă de tablă.
Am intrat în direct.
Mă bălăbănesc cu niște tipi din studio pe care nu-i văd, dar despre care sînt sigur că habar n-au de tema pusă în discuție, deși ar fi în stare să-și spună părerea și dacă s-ar discuta despre homosexualitatea la broscuțele de rîu.
În timp ce vorbesc, ies pe sub poartă și vin în fugă spre mine doi pisoi. Unul alb și unul negru. Cam de vîrsta pisoiului de acasă. Miaună sfîșietor. Albul, mai îndrăzneț, se dă pe lîngă glezna mea. Continuînd să vorbesc în direct, mă întorc pe aleea cu banca pe care stă soția. Între timp, cei doi au trecut pe peluză. Reușesc să-i atrag atenția soției asupra lor. Soția se ridică de pe bancă și se îndreaptă spre ei. Prin semne îmi spune că se duce să le ia ceva de mîncare.
Rămas cu pisoii, continui să particip la talk-show.
Pe alee pătrunde o fetiță.
Tatăl, venind în urma ei, îmi face semn c-ar vrea să facă un selfie cu mine prin tabletă. Îl lămuresc prin semne că vorbesc la telefon. Fetița se năpustește spre pisoi, să-i prindă. Pisoii o șterg înapoi, pe sub poartă. Fetița începe să urle. Nu-i pot explica prin semne c-au nevoie de mîncare, nu de palmele ei. Fetița se oprește din plîns, la fel de enigmatic cum a început, se miorlăie (nici o deosebire față de pisică) și, așezîndu-se pe vine, se apucă să facă de strajă la poartă.
Pisoii, speriați, nu mai ies. Vorbind în continuare la tv, în direct, îi fac semne să plece de acolo. Mă gîndesc îngrijorat că pisoii or să fugă și mai adînc în depozit, că nu vor mai ieși, și nevastă-mea, întoarsă cu mîncare va rămîne cu buzele umflate.
Ca de obicei, eu voi fi de vină.
Slavă Domnului! Copii sînt ca mîțele. Niciodată nu știi ce vor face în secunda următoare. Fetița a lăsat pînda și s-a dus în fugă pe alee, atrasă de un cățel.
Am terminat, în fine, intervenția. De fapt, am închis eu telefonul, socotind că moderatoarea a trecut la un alt subiect. Aș mai fi rămas, dacă n-ar fi fost tragedia celor doi pisoi. Contrar neliniștii mele, cei doi au apărut din nou. Bărbatul cu tableta, văzînd că nu mai vorbesc la telefon a apărut și el. Ne tragem în poză, nu înainte ca eu să mă prăbușesc în o mie și o sută de plecăciuni de scuză.
A fi vedetă nu e lucru ușor.
În orice clipă poți trezi bănuiala că umbli cu nasul pe sus. Că nu ești popular, adică.
Mă întorc la locul tragediei.
Soția s-a întors cu ce a găsit de mîncare. O bucată de cașcaval. A rupt-o în felii și a risipit-o pe lîngă poartă. Pisoii mănîncă pe rupte.
Soția își exprimă indignarea.
Cei doi sînt corciți. Ca și la Istanbul, proprietarii de mîțe de rasă le lasă, slobode, acestea se combină cu maidanezi de extracție joasă, mîțele de lux fac pisoi, iar pisoii sînt aruncați.
Aici sînt de acord cu soția.
Gradul de civilizație al unei comunități se vede în tratamentul față de pisici. Acolo unde pisicile o rup la fugă la ivirea omului, gradul de civilizație e zero. Pisicile sînt hăituite. Se întîmplă asta la Sinaia.
Soția mă consideră un insensibil.
Nimic mai fals.
Acuzația izvorăște din felul meu de a reacționa la cele întîlnite în cale.
– Uite ce peisaj frumos! îmi spune soția în trenul din Flandra, și, imediat, De ce nu te uiți pe geam?
Adevărul e că mă uit pe geam. Văd vacile flamande mari, ca și stăpînii lor, calme, ca și aceștia, văzîndu-și de treaba lor – păscutul, rumegatul – pe pășunile strict delimitate, văd geometria occidentală a cîmpurilor, văd rambleul curat al căii ferate, văd satele compuse din case – toate la fel, grupate în centru – văd asfaltul dintre terenuri, și în mine se formează deja, așteptînd să fie pus pe hîrtie, textul viitorului reportaj.
Par insensibil deoarece nu mă manifest zgomotos, nu plescăi din palme, nu răcnesc ca-n tragediile de pe scena căminului cultural.
Așa și cu pisicile.
Tragedia celor doi pisoi mă impresionează.
Soția mă asigură că mîncare procurată de ea le va ajunge pînă mîine.
Mîine însă, Dumnezeu cu mila!