Am postat pe cristoiublog.ro un text despre pisoi. Trei fotografii mărturisind stîngăciile mele de fotograf cu Ipad-ul au făcut celebre portretul pisoiului. Pisoii sînt asemenea copiilor. Cît timp sînt copii, copiii sînt drăguți. Și dacă e vorba de copiii noștri, sînt ăi mai tari din lume. Luciditatea de analist politic specializat în dibuit diversiuni îmi spune că pisoiul nostru e un pisoi ca toți pisoii din lume. Drăguț, simpatic. Ca orice fiu al mîței. Nouă însă ni se pare că un altul ca el nu e.
Deși a devenit erou de proză și de artă fotografică, pisoiul nostru rămîne mai departe pisoi. Cînd ți-e lumea mai dragă te pomenști cu el făcînd salturi prin casă. Apărînd și dispărînd. Nimic din comportamentul său nu dezvăluie vreo modificare produsă de noua sa situație: Cea de vedetă.
Dacă ar fi fost om, n-am mai fi putut sta de vorbă cu el. Așa de tare nu și-ar mai fi încăput în piele de îngâmfare. N-ar fi fost exclus să-mi fi cerut ceva parale pentru c-am scris despre el. Și-ar fi fost îndreptățit. Scrierea pe cristoiublog.ro nu i-a adus pisoiului un nou stăpîn, cum m-aș fi așteptat. Mi-a adus mie, în schimb, laude nemeritate.
Mai bun ca Emil Gîrleanu!
Mai bun ca Brătescu-Voinești!
Aprecierile astea nu mă dau pe spate.
Da, mai bun decît Emil Gîrleanu.
Dar nu mai bun decît Liviu Rebreanu.
Din unghiul de vedere al pisoiului, cîștigătorul am fost eu. Noroc că pisoiul n-are unghi de vedere.
Au eșuat și alte tentative directe de a plasa pisoiul.
Dan Andronic, căruia m-am adresat cu oferta, mi-a răspuns că trebuie să obțină trei aprobări.
– Păi, am trei copii, a precizat el. Pentru a lua un pisoi trebuie să obțin aprobarea fiecăruia. Trei aprobări. Trei voturi.
Din experiența de gazetar știu cît de greu e să obții mai multe voturi decît unul. Și asta în cazul parlamentarilor, oameni lesne de convins sau de intimidat. Cum să smulgi trei voturi Da de la copii imposibil de șantajat, mai ales cînd e vorba de copii de azi, obișnuiți să li se îndeplinească orice capriciu.
Dacă ar fi fost pe vremea mea, a copilăriei mele la țară, maică-mea ar fi obținut de la mine votul Da dorit cît ai bate din palme. Cu o bomboană îmi cumpăra toate voturile posibile.
Pisoiul continuă să domine dictatorial casa.
Face ce vrea. Încă se mai teme de mine. Sînt însă conștient că va veni o vreme cînd mi se va urca în cap. Nu e prea departe. Stau, în fotoliu din sufragerie și, în timp ce butonez de la o televiziune de știri la alta, în căutarea unui moment fără zbierete, fără false dramatizări, fără bătut cîmpii, mănînc mere. Fericit c-am găsit un soi de mere pe care le pot mînca cu coajă cu tot. Scutindu-mă astfel de complicatul curățat și tăiat în felii. Merele pregătite în perspectiva halirii stau frumos spălate pe farfuria de pe măsuță. De cealaltă parte, într-un alt fotoliu, soția cu pisoiul în brațe. Se plînge c-o zgîrîie. Se plînge e un fel de a spune. În realitate e mîndră de un pisoi cu atîta personalitate.
– Mai ia-l și tu în brațe!, zice ea, întinzîndu-mi obiectul.
Mă ridic, fără a-mi trăda nemulțumirea că trebuie să-mi întrerup vizionatul și iau pisoiul în brațe.
De cum îl iau, după cum era de așteptat, pisoiul dă s-o rupă la fugă.
Și chiar o rupe.
Sare pe covor, aterizînd fără probleme, grație unui soi de airbaguri din gheruțe și, după ce aterizează, se duce mai încolo, într-o depărtare calculată instinctiv ca să nu-l poată ajunge brațul meu înarmat, se oprește și se întoarce spre mine.
Imaginați-vă un sălbatic din junglă, care n-a văzut în viața lui cum arată și cum funcționează un ceas. Reacția sa la vederea unei pendule, care, deși nu-i vietate, dă din limbă, ca și cum ar spune Nu tot timpul, ne-o putem închipui din mărturiile celor care au trăit intrarea Armatei Roșii în București. Bravii eliberatori trăgeau cu pușca mitralieră în pendulele luate cu japca de prin magazine. Unor asemenea sălbatici i se consacră un european pentru a-i explica felul cum funcționează ceasul. Ca sălbaticul cu ceasul sînt eu față de soție cînd vine vorba de pisoi.
Soția e cea care-mi predă zilnic, pe gratis, Disciplina Ce e pisoiul, Ce vrea el și Cum ar trebui să mă port eu cu el pentru a fi la înălțimea standardelor de cunoscător al mîțelor și cîinilor.
După ce pisoiul a aterizat pe covor, soția îl ia în brațe și începe să-l întoarcă pe o parte și pe alta, ca și cum ar fi o gospodină pe cale să vîre în cuptor o pîine. Înainte de a o pune la copt, pîinea trebuie frămîntată. La finele demonstrației, strict didactice, mi-l pune mie în brațe. Mă apuc să-l frămînt și eu, încercînd să-mi amintesc cum proceda nevastă-mea. Nu-mi iese nimic. Pisoiul se zbate amarnic, înfigîndu-și gheruțele în cămașa mea. Soția își manifestă încă o dată superioritatea.
– Mîngîie-l pe căpșor.
Îl mîngîi.
Firește că nu așa cum mi-a zis soția.
– Ia-l de lăbuță.
Îl iau de lăbuță.
– Noroc! îi zic, dînd mîna cu el tovărășește, ca-n spectacolele de teatru proletcultiste, scena capitală:
Întîlnirea celor doi activiști de partid.
– Nu așa! sare nevastă-mea. Mai blînd, mai delicat.
Stau în fotoliu și mă uit la televizor.
Soția a lăsat pisoiul din brațe. Din motive care-mi scapă, pisoiul se apropie de mîna pe care o ține pe marginea măsuței din sufragerie. Întinde laba și mă atinge.
– Asta ce mai e? Parcă nu mai departe cu cinci minute mai înainte, îmi întorcea fundul cînd voiam să mă joc cu el.
– Ia-l în brațe! îmi comandă soția.
L-aș lua, dar e sub măsuță. Cum dracuʼ să mă vîr sub măsuță ca să-l prind. Mă ridic din fotoliu și aplecîndu-mă nițel, întind mîna să-l prind. Sare într-o parte. N-o rupe la fugă. Doar sare într-o parte ca și cum ar vrea să-mi facă în ciudă. Pornesc în prinderea lui. Nici vorbă să reușesc. De fiecare dată cînd întind mîna o zbughește din loc. Soția își exprimă o nemulțumire evidentă.
– Nu așa de-a dreptul, nu te repezi la el. Prefă-te că n-ai treabă cu el.
Mă simt ca un elev clăpăug, scos la tablă de profesoara de desen. N-am pic de îndemînare la materia asta. Trage o linie dreaptă! zice profesoara, cu un ton care lasă impresia că a trage o linie dreaptă e cel mai simplu lucru din lume. Trag o linie. Numai dreaptă nu e. Profesoara de desen îți poate așterne pe tablă și cu ochii închiși nu o linie, ci o garoafă. Se înțelege că neîndemînarea mea ar ului-o.
La fel și cu nevastă-mea.
Tot ce fac în legătură cu pisoiul îi provoacă uluirea de profesoară de desen față de nerodul care nu știe să tragă pe tablă o linie dreaptă.
Mai străduiesc din răsputeri să corespund înaltelor ei standarde.
Dintr-un salt, pisoiul a ajuns în vîrful fotoliului, unul dintre punctele înalte din sufragerie.
O dată cocoțat acolo, încearcă spectacolul lui Napoleon după Austerlitz.
A învins!
Cine mai e ca el!
Starea nu ține mult.
Are în el o energie clocotitoare, mult mai mare decît corpul pricăjit, o energie enormă în raport cu micimea fizică.
Simte nevoia să și-o cheltuiască.
Asemenea lui Napoleon pe Elba.
De la Administrarea Europei Împăratul a fost constrîns să administreze o insuliță.
În doi timpi și trei mișcări a dat-o gata.
După care, pentru ca energia lăuntrică să nu-l doboare, a început să se obosească.
Să călărească ore-n șir, să străbată încăperea de la un perete la altul.
Așa și pisoiul.
O dată parvenit în vîrful fotoliului, se apucă să-și prindă coada.
Un mijloc de a-și cheltui energia.
Urmînd la virgulă Înaltele Indicații ale soției, mă apropii de el printr-o mișcare gîndită de mine ca învăluitoare. Duc mîinile spre fereastră, pentru ca în ultima clipă, printr-o mișcare fulgerătoare (așa cred eu!) să-l înșfac.
N-apuc să ajung cu mîinile în apropierea lui.
Dintr-un salt a și fost pe covor.
N-o rupe la fugă de acolo.
Se întoarce și se uită la mine.
Privire standard de pisoi:
Nițel mirată!
De unde trag concluzia că saltul de pe fotoliu nu e de teama mea. E o joacă, o hîrjoană sau mai degrabă o provocare la joacă.
Ar fi asta una dintre învățăturile însușite de mine din Abecedarul care e pisoiul.
N-am curaj s-o destănui soției.
În materie de pisoi, ea se află la Teoria relativității extinse.
Cum să-i destăinui eu o învățătură de abecedar?