La Găgești Deal ajuns, pentru a-mi face norma de lectură din Arghezi, mă așez pe un scaun pliant în fața chioșcului. Cățeaua vine și mă împunge cu botul. Face asta și cînd mă lungesc în hamacul instalat în spatele chioșcului, între doi pomi de lîngă gard.
Mergînd în casă după cafea, las pe jos volumul de Publicistică al lui Arghezi.
Cînd mă întorc, cartea nu mai e de găsit.
O descopăr lîngă gardul grădinii, într-un roi de foi albe risipite pe iarbă.
E opera cățelei.
A înșfăcat cartea cu gura, a dus-o mai departe de locul inițial, ca pe un os după care s-a apucat s-o facă praf. Reconstitui cu greu ultimele pagini din carte, cele rupte cu gura și aruncate pe jos.
Cînd mă așez la loc pe scaunul din fața chioșcului, mă trezesc cu botul rece al cățelei atingîndu-mi mîna cu care țin cartea.
Își va fi dat seama că mi-a prăpădit cartea și acum își cere scuze?
Așa sînt înclinat să cred uitîndu-mă în privirile ei duios rugătoare.
*
A murit Titzi, pisicuța făcută de mine celebră, pentru că m-am transmis în direct cu ea în brațe. Unii m-au apreciat în încercarea mea de a fi iubitor de animăluțe. Alții m-au criticat. Cică nu știu un adevăr, ce mai încolo și încoace, o axiomă despre pisici, de tăria Toți oamenii sunt muritori: N-ai cum forța o pisică să-ți stea în brațe!
Aș compara mîța cu femeia, dacă n-aș ști că Mișcarea feministă Mu-mu îmi va sări imediat în cap. Sexistule! Reduci femeia la sex! Dar femeia manager? Dar femeia de succes! Sincer să fiu (profit de dreptul de a face paranteze, cîștigat prin Revoluția din decembrie 1989) pentru mine femeia e superioară bărbatului tocmai, pentru că e de sex zis și frumos). Din totdeauna am urît o lume doar de bărbați. Cum dracu să trăiesc într-o lume în care femeile sunt niște bărbați cu fuste?! Așadar, convins că Mu-mu-lițele n-au timp pentru un amărît ca mine, ochii (nu ochișorii, Doamne ferește!) fiind doar pe cei de la Hollywood, îmi permit să scriu:
Pisica e ca femeia. Nu-ți stă în brațe decît dacă vrea ea.
Titzi s-a îmbolnăvit grav. În lockdown am ieșit din casă doar pentru ea. E pe undeva prin jurul Academiei militare o clinică veterinară. Aici am dus-o pe Titzi. A fost nevoie la un moment dat să fie operată. Cu chiu cu vai am găsit în București un medic veterinar care s-a aventurat în așa ceva. Cică s-a consultat pentru asta cu un coleg de la Viena.
N-am putut s-o salvăm!
Cancerul din jurul urechii a devenit plagă.
Doina i-a luat o pîlnie de gît, ca să nu se scarpine.
Sărăcuța!
Curată, ca orice pisicuță, simțea nevoia să se spele. Și cum n-o lăsa, se dădea cu lăbuța pe pîlnie!
Cînd a ajuns în ultima fază cea în care nu mai putea înghiți nimic, mi-a fost teamă s-o văd. Doina, ca orice femeie, mai bărbată ca mine, mi-a arătat-o într-o zi. Am suferit toată ziua.
Într-o dimineață, Doina mi-a zis că s-a prăpădit. Am acceptat s-o văd. Era întinsă (așa stau întinse toate animale moarte) pe un stativ în balconul acoperit. Doina s-a interesat pe Internet și a comandat o înmormîntare (de fapt, incinerare la Cimitirul Raiul animalelor de la Cățelul). Contra cost, a venit o mașină de la firmă, a luat-o, au pus-o la frigider în vederea ceremoniei. Ceremonia a fost programată pentru sîmbătă, la 12.30.
Trebuie să merg.