Scrierea de pe blog n-a rezolvat problema pisoiului.
Fosta soție, aflată în Belgia, împreună cu fiică-mea, Ioana, a citit însemnările și, printr-un e-mail, se oferă să-l adopte ea.
Prezint propunerea Consiliului de Securitate al casei, întruchipat de soția mea.
E singura propunere, de altfel.
Nu e de acord.
Cum să ducem pisoiul atît de departe, într-altă țară?
Ar trebui să răspund că Belgia e și ea țară membră a UE și NATO.
Pisoiul n-ar ieși în afara Alianțelor tradiționale ale României.
Mă trezesc întrebînd-o dacă nu cumva ar vrea să dăm pisoiul în așa fel încît ea să-l poată vizita din cînd în cînd.
Nu-mi răspunde.
Capăt tot mai mult certitudinea că tărășenia cu oferta e o manevră căreia comentatorii i-ar spune în alte cazuri de imagine. Deși pînă acum m-a convocat în numeroase conciabule, pentru a mă întreba Ce facem cu pisoiul?, soția mă pune în fața faptului împlinit:
Îl ținem pînă devine motan de-a binelea.
Motan de-a binelea am înțeles că va ajunge pisoiul în clipa cînd îl va lovi nebunia după mîțe.
Nepotul meu, posesorul unui motan ajuns la deplina împlinire sexuală îmi descrie un tablou de Cernobîl al comportamentului:
Motanul distruge tot ce întîlnește prin casă.
Impresionat de prezentarea acestei Apocalipse după Ioan a motanilor, ascult cu mare atenție soluția soției:
Cînd va deveni motan, lăsăm geamul de la Balcon deschis.
Motanul de atunci, pisoiul de azi (vorba lozincii Pionierii de azi, Comuniștii de mîine!) va ieși pe geam și va pleca în lumea largă.
Se poate întoarce dacă vrea.
Poate să nu se întoarcă.
Dibui strategia.
Nu ne lasă inima să-l aruncăm acum, cînd e nepregătit, în Arena cu motanii-lei a străzii.
Cînd va fi mare îi va reveni lui însuși opțiune de a pleca sau de a rămîne.
Pînă atunci, soția e preocupată de pregătirea pentru viață a pisoiului care va deveni motan.
Înțeleg că deocamdată pisoiul se antrenează atacîndu-ne pe noi, oamenii. Oamenii înseamnă eu și soția. Pe mine nu mă atacă, deși, judecînd după tupeul nemărginit, cu care sare pe masă, apropiindu-și botul de farfuria din care mănînc, nu va trece mult și mi se va urca în cap.
Omul nu ține loc însă pisicii, cu care pisoiul va avea de-a face după ce îl vom trimite în lume.
Soția se gîndește la o soluție:
Strada pe care e blocul meu dă peste margini de atîtea mîțe.
Să invităm pe una dintre ele (sînt multe amatoare) să vină în casă pentru a-l familiariza pe pisoi cu lumea viitoare. Ard de nerăbdare să văd ce se va întîmpla la această întîlnire de gradul trei. Deocamdată trebuie să mai aștept.