Soția i-a pus numele Țonțu. L-am acceptat și eu pe loc și entuziasmat. Face trimitere la Tontu, care exprimă părerea mea despre pisoi, evident, ținută secret.
Pe timpul vacanței în Germania, soția nu și-a găsit liniștea. Dimineața, cînd verifica a nu știu cîta oară cum e vremea la Aachen, citind despre canicula de la București, mă întreba brusc, îngrijorată:
– Oare ce face Țonțu? Cum se descurcă el pe o asemenea căldură?
Bucureștii numără aproape 2 milioane de locuitori; cel puțin jumătate sufereau cu greu căldura.
La Aachen, unde vremea friguroasă ne făcea să ne punem hanoracele și să ne cutremurăm văzînd nemțoaice umblînd pe stradă cu umerii goi și în șlapi, noi ne făceam griji de pisoi!
Înainte de a pleca, soția a rugat-o pe femeia care ne face din cînd în cînd curat să vină, în absența noastră, să-i schimbe nisipul și să-i împrospăteze lui Țonțu mîncarea.
Nu asta era principala misiune contracost a femeii.
Principala misiune era să vorbească cu Țonțu pentru ca acesta să nu se simtă singur!
În ziua în care femeia se angajase că va descinde la noi pentru a îndulci singurătatea lui Țonțu (te pomenești că și mîțele au o proză existențialistă, axată pe tema singurătății tragice a pisicilor și motanilor în Univers), soția a sunat-o pentru a primi (așteptase cu sufletul la gură) informații despre Țonțu. La rîndu-mi, am aflat că dialogul femeii cu Țonțu a fost mult îngreunat de faptul că Țonțu, la ivirea ei, s-a ascuns între canapea și perete, locul căruia eu i-aș zice Turnul de fildeș al Motanului.
– Bine, bine! intervin eu (din nevoia de a mă arăta interesat de subiect, deși mi se rupe de trăirile metafizice ale lui Țonțu, pentru mine distinsul nefiind altceva decît un pisoi care și-a luat nasul la purtare de atîta cocoloșire din partea noastră), dar parcă se înțelegea cu Femeia.
– Da, se înțelegea – precizează în chip academic soția – dar acum Țonțu e într-o stare specială. E stresat de atîta singurătate.
Sub semnul acestei aprecieri – că e stresat – la întoarcerea în țară, de cum am ajuns lîngă bloc, soția a și sărit din mașină, lăsînd bagajele baltă și s-a năpustit în sus pe scări, a deschis ușa și s-a repezit să-l ia pe Țonțu în brațe.
Cînd am ajuns eu în apartament, tîrînd cu greu pe scară valizele, umbla încolo și-ncoace, cu Țonțu în brațe.
Mi s-a părut că citesc în ochii pisoiului o umbră de amuzament viclean la gîndul cît de proști sîntem noi, oamenii:
– Boule! îi zic.
Soția îmi aruncă acea privire pe care o rubrică faimoasă de la Euronews ar capta-o la No comment.
E limpede c-am făcut o gafă.
O gafă uriașă.
Cum să compari pisoiul favorit al casei, vedeta, cocoloșitul, Alintatul universal și multilateral – cu un bou?!
Brr!
Da, dar tot de la soție știu axioma:
Curiozitatea ucide pisica.
Ori de cîte ori am evidente descumpăniri față de ce face și ce miaună pisoiul, soția mă liniștește printr-o ridicare din umeri:
Ce să-i faci?
E pisică.
Și dacă e pisică, și Țonțu se supune Adevărului fatal: Curiozitatea omoară pisica.
Dindărătul calculatorului ridicat în fața mea, urmăresc neliniștit semnele fără echivoc ale curiozității manifeste a lui Țonțu. Se plimbă de la un capăt la altul al pervazului. Întinde gîtul în golul de afară, pentru el ceva asemănător Universului infinit și nou pentru noi.
Nu de puține ori mi-am imaginat ce-ar fi fost dacă Pămîntul ar fi avut forma unei plăcinte. Mii, ba chiar zeci de mii de oameni, ar fi călătorit pînă la marginea planetei și s-ar fi uitat în gol.
Cîți dintre muritori n-ar fi fost tentați, într-o străfulgerare de cîteva clipe, să se arunce în golul infinit și rece?
Așa și Țonțu.
Dacă-l lovește metafizica aruncării în gol?
Sau dacă, în avînturile sale detectivistice, iscate din curiozitatea pisicească, nu face un pas dincolo de Terra ferma și cade în gol?
Sînt sigur că o să cadă în picioare.
Dar la fel de sigur sînt că, descumpănit de noutatea șocantă a situației, o să dispară într-un cotlon sau sub o mașină.
Îmi și imaginam căutîndu-l în întunericul de pe stradă, cu strigăte și lumini de lanterne.
Pînă dimineața, nici o șansă să dăm de el.
Să dăm – zic: pentru că într-o astfel de situație dramatică prima mea mișcare ar fi să-mi trezesc soția.
Ce reproșuri se vor abate asupra mea – de prisos să mai gîndesc.
Momentul mă obligă să-o țin la curent pe soție. Intru în dormitor și o trezesc, chiar dacă adoarme greu și e o fericire să poată dormi.
Aflînd despre ce-i vorba, nu se supără c-am trezit-o.
Amîndoi ne ducem în biroul meu.
Cînd deschidem ușa, pisoiul face țuști printre picioarele noastre.
– L-ai speriat tu! proclamă soția axiomatic.
– Nu l-am speriat. O fi trecut ceva pe stradă care l-a speriat. Ceva pe care n-a mai văzut la cealaltă fereastră, de la balcon. Doar știi că e sperios!
Soția și-a făcut o convingere de neclintit din teza pisoiului sperios. Eu însă cred că e un neisprăvit. Un neisprăvit al cărui slăbiciuni s-au adîncit prin cocoloșire. Asta cred eu. În sinea mea, firește. Cine ar fi avut curajul să zică sub Stalin că socialismul are și slăbiciuni? Cînd vine vorba de pisoi, soția e mai ceva ca Stalin.
Soția s-a culcat. În casă se coboară din nou liniștea. De undeva vine scripcă de greieri. Urechea desprinde din nou zgrepțănat la ușă.
O deschid.
Țonțu e acolo, pe podele.
Contrar așteptărilor mele nu dă buzna în cameră, ca mai apoi să facă țuști pe pervaz. Stă pe podele și se uită la mine ca și cum m-ar întreba ce să facă?
Ce să facă?
Nici eu n-aș putea răspunde.
Pe de o parte, cu toate criticile mi-e simpatic. Mi-e simpatic însă din alte motive decît cele ale soției. Mi-e simpatic ca golan. Soției îi e simpatic ca pisoi. Ea îl tratează de sus, protector, părintește. Eu îl tratez de la egal la egal.
Cine e mai corect cu Țonțu?
Deseori, cînd mănînc în bucătărie ne pomenim cu Țonțu. Pășește înăuntru stăpîn pe sine, cu coada ridicată.
Repet ce-am mai scris.
Ca un Rege în Castelul vasalilor.
Poarta s-a deschis. Familia nobilului vasal s-a așezat de o parte și de alta a potecii pe care va trece Alaiul Regal.
Precedat de călăreți cu sulițe și flamuri, Regele intră pe cal, mîndru, conștient pînă la unghii că el e Stăpînul.
Noi – eu și soția – nu ne așezăm în genunchi de o parte și de a alta a potecii pe care pășește pisoiul în bucătărie.
N-are importanță pentru Țonțu.
Pentru el are importanță cum se știe el în raport cu noi.
După ce intră, Țonțu își face ghearele de spătarul scaunului pe care stau eu. Nu durează mult. Peste cîteva clipe mă trezesc cu el pe dulapul din dreapta, unde stă cafetiera.
– Tîmpitule! îi zic și mă prefac că îi dau un pumn în cap.
La gestul meu brusc, un altul ar sări cît colo, aterizînd pe podele pentru a se piti dedesubtul a ceva.
Țonțu nici nu se clintește.
Cum pumnul meu se îndreaptă spre căpușorul lui, se mulțumește să-l miște puțin în partea cealaltă. Într-o fereală mai mult de paradă. După care, ținînd capul într-o parte, dar fixîndu-mă cu ochișorii, ridică laba, ca și cum ar vrea să-mi dea una.
E clar.
N-am nici o autoritate asupra sa.
Fără să mă ia în seamă, sare pe masă, mișcîndu-și mustățile, a semn c-a receptat mirosul cărnii de pui din care mănînc.
– Vrei și tu? întreb eu, camaraderește, spre nemulțumirea soției, care se teme că-l ghiftuiesc.
Țonțu nu răspunde.
Rup de la gură (în sens propriu) o bucățică de carne și o pun pe mușamaua mesei.
Te-ai așteptat ca Țonțu să se năpustească asupra ei s-o înfulece.
Țonțu stă cîteva clipe uitîndu-se lung la mine și nu la bucățică.
Nu se grăbește.
Lasă impresia cuiva ocupat cu treburi mult mai importante decît halirea bucățicăi atît de bine mirositoare că un altul ar fi dat-o deja gata.
Terminînd cu fixarea mea, coboară botul la bucățica de carne. O miroase mai întîi, ca și cum ar vrea să verifice dacă merită osteneala unei deschideri a botului.
În fine, o mănîncă.
După ce termină, deschide botul și-și plimbă limba pe mustăți.
Eu cred că transpune în practică zicala cu Se linge pe bot, nu alta! nuanțată prin Te-ai lins pe bot de chestia asta!
Soția, doctor docent în pisică, susține că se spală.
Oricum, fără a-mi mai pune întrebări abisale, rup din pulpa puiului o altă bucățică de carne și i-o dau lui Țonțu.
De data asta, pleacă mai repede capul decît data trecută.
Da, dar de data asta n-o mai mănîncă.
După ce o miroase, ridică botul, se uită în jur, ca și cum ar vrea să vadă pe unde să meargă și se deplasează, pășind solemn spre marginea mesei, după care face țuști pe podele.