Ori de cîte ori mă mir cu glas tare de ceea ce face Țonțu, soția intervine cu un ridicat din umeri:
– E pisică, ce vrei să facă?!
Ce-o fi vrînd să spună cu asta, e pisică?
*
Țonțu a găsit o coajă de nucă. Mai precis a scos-o de sub birou. La un moment dat, l-am văzut vîrît pe jumătate cu lăbuțele din față înăuntru, pe dușumea, asemenea unui instalator care a venit să repare chiuveta. Din acest punct de vedere Țonțu e mai eficient decît un magnet. Dacă din întîmplare ți-a căzut ceva între birou și perete, fără ca tu să-ți dai seama, Țonțu ți-l scoate de acolo cît ai clipi. Descoperi astfel lucruri care dispăruseră, la un moment dat, ca și cum ar fi intrat în pămînt.
Acum se ocupă și se preocupă de coaja de nucă într-un chip care mă face din nou să mă întreb, cu o curiozitate atinsă de duioșie: Ce-i în capul lui?
Lovește coaja cu lăbuța, ca un jucător de hochei pucul, coaja se mișcă pe parchet cu un zuruit uscat. Țonțu face un salt pînă la locul în care a ajuns, de parcă respectiva s-ar fi mișcat ca o ființă vie, fugind de el.
– E tîmpit? mă interesez.
– Nu e tîmpit. E pisică! îmi răspunde standard soția.
*
L-am luat din nou pe Țonțu la Sinaia. Cum a mai fost o dată și, presupunînd că s-a obșinuit, mă aștept să-i treacă repede, mult mai repede ca prima oară stressul provocat de noutate.
Uite că nu-i trece!
De cum i s-a dat drumul din cușca de pînză, portabilă, a rupt-o la fugă și s-a vîrît între perete și canapea.
– Nu-i nimic, zice soția, o să iasă el.
Ei uite că nu iese.
Se poate înșela și soția, un Shakespeare al sufletului Țonțesc!
Mă uit în despărțitura dintre canapea și perete.
Țonțu nici nu tresare.
Continuă să-mi arate doar ochii mirați.
Se miră așa de vreo oră, așa că nu prea cred că e vorba de expresia unei mirări.
– Lasʼ că iese el pînă la urmă – mă asigură soția – deși – sincer să fiu, nu muream de grijă că pisoiul stă pitit între canapea și perete.
Prin urmare, m-am refugiat în bucătărie, unde m-am apucat de lucru.
Ușa dintre sufragerie și bucătărie se deschide pentru a lăsa loc soției cu Țonțu în brațe.
– Mîngîie-l! mi se poruncește.
Întind mîna și-l mîngîi pe cap.
– Nu așa! Mîngîie-l delicat!
Îl mîngîi delicat. Știind cu ce șmecher am de-a face, nu mă pot stăpîni să nu-l smotocesc puțin.
Soția se supără:
– L-ai stresat și mai tare! observă ea mustrător.
Abia acum aflu că Țonțu e în continuare stresat. N-a ieșit singur. L-a scos soția din ascunziș. De ce o fi acum mai stresat ca data trecută?
Revenit în sufragerie pentru a butona canalele, îl văd pe Țonțu în fața ușii de la dormitor. Din cînd în cînd întoarce capul spre noi, ca și cum ne-ar aștepta să-i deschidem.
– Să nu-i dai drumul! mă avertizează soția. Se duce sub pat.
La un moment dat, intrînd în dormitor ca să caut ceva, Țonțu face țuști printre picioarele mele și se vîră sub pat.
Așa a stat mai mult ascuns decît la vedere, în cele două zile cît am fost la Sinaia.
Duminică dimineața, cînd mă scol îl văd pe Țonțu stînd pe pervazul geamului dinspre balcon. Bat cu degetul în geam. Neghiob cum e întinde botul, ca să-mi miroasă degetul prin geam.
Înțeleg că l-a exilat acolo soția.
– Dacă-i dau drumul, fuge sub pat. Trebuie să plecăm. N-am nici un chef să mut mobilele din loc ca să-l vîrîm în cușcă.
Pînă la București, Țonțu a stat ca anesteziat în cușca-sacoșă, pe bancheta din spate.
– Țonțu! îl strigă duios, din cînd în cînd, soția.
La Mall Băneasa, soția merge singură la cumpărături. Cineva trebuie să stea cu Țonțu, altfel moare de urît. Înainte de a pleca, soția deschide portiera, zicîndu-mi s-o las așa, ca să aibă aer Țonțu.
– Vorbește-i din cînd în cînd! mă îndeamnă soția, să nu se simtă singur.
Pe drum și aici, în parcare, ascult RRA.
– Păi n-are cum să se simtă singur. Are muzică, actualități, știri, comentez eu fără rost.
Nici n-am apucat să parchez mașina că soția a și fost jos, pe caldarîm cu Țonțu în mînă. Du fuga cu el în casă, pentru a pune capăt stressului. La întoarcere, înțeleg de la ea că s-a vîrît sub pat. E sub pat și pe la 8 seara, cînd întreb unde e Țonțu mai mult de complezență, decît dintr-un interes real. Aflu astfel că nu s-a destins.
Ce s-o fi întîmplat cu Țonțu de data asta?
*
Seară de toamnă tîrzie la Sinaia. Vremea s-a stricat brusc. Atmosferei de toamnă prelungită i-a luat locul răcoarea sporită de vîntul căruia îi poți spune, în absența unei alte figuri de stil, turbat.
Străzile s-au pustiit brusc, deși magazinele sînt în continuare deschise.
Pe treptele scării care duce la un Magazin alimentar închis, miaună disperat un pisoi negru. E un pisoi rătăcit de mama sa. Stau un pic în fața lui, asaltat de imaginea literară duioasă gen Colț alb sau Kostonkoo. Plec mai departe. Un grup de tineri, purtînd un tort, se încrucișează cu mine, după care trec mai departe. În dreptul pisoiașului se opresc. Una dintre fete dă să-l mîngîie. Pisoiașul o rupe la fugă și dispare, pe sub gard, în grădină.
Ce idiot!
De ce dracuʼ mai miorlăia, dacă refuză orice ajutor din partea noastră, a oamenilor iubitori de animale?!
*
Ţonţu a fost evacuat de pe balcon. Coşul lui e ocupat acum de Pacientă, care doarme cît e ziua de mare încolăcită, cu nasul vîrît în burtă. Dacă baţi puternic cu degetul în geamul uşii, locatara tresare şi se uită la tine cu o privire inexpresivă.
Ce imagine va fi avînd despre tine în căpşorul ei nătîng?
Ţonţu nu-şi găseşte liniştea.
Geamurile sufrageriei sînt astupate în partea de jos cu ziare. Disperat, s-a cocoţat la un moment dat pe fotoliu, a dat draperia la o parte, cu lăbuţa şi a început să se uite fix la pisicuţă. Pisicuţa s-a speriat fireşte, a zbughit-o într-un colţ al balconului, ca să scape de privirea lui ucigătoare. Soţia a îndepărtat fotoliul de fereastră. Ţonţu a sărit imediat pe braţul fotoliului, a întins lăbuţa, dar şi-a dat seama că e prea scurtă, pentru a putea ajunge pînă la draperie.
Dezamăgit oarecum, a sărit jos de pe fotoliu, a luat-o spre dormitor cu mersul său bombastic, de starletă păşind pe covorul roşu de la Cannes, a făcut un salt pentru a se agăţa de clanţa uşii cu toată greutatea, a deschis-o şi dintr-un salt a ajuns în pat.
– Gata, a renunţat! şi-a zis soţia, preocupată de siguranţa psihică a Pisicuţei, căreia eu, mai puţin duios, îi zic Pacienta.
A doua zi, îl vedem cocoţat pe marginea dulapului din faţa bucătăriei. Dulapul respectiv, cu medicamente, are un ieşind de pe care se poate vedea pe balcon. Ţonţu stă popîndău ore în şir şi se uită fix spre balcon.
– O terorizează pe Pisicuţă! mă informează soţia, evident nemulţumită.
– Cum dracu? zic eu, mirat, deoarece, din cîte-mi dau seama la o simplă ochire, n-are cum s-o vadă cîtă vreme ea stă în coşuleţul din dosul uşii. Pentru a mă convinge, mă aşez în perspectiva lui Ţonţu.
Nu văd nimic altceva decît geamul.
– De unde ştii că nu vede cotit ca un submarin?! îmi dă replica soţia.
Te pomeneşti că vede aşa, îmi zic eu şi, profitînd de faptul că soţia a plecat de la faţa locului, îl dau jos pe Ţonţu cu o bruscă mişcare a cotului.
Ţonţu se îndreaptă spre farfuria cu boabe.
Dacă tot a fost dat jos, măcar să înfulece ceva!