Acum, c-a dispărut pisoiul (plecat pentru a-și rezolva problemele sexuale, susține soția, deși eu cred c-a plecat de tot), descopăr în Publicistica lui Arghezi, reluată pentru că n-am chef de scris, ce înseamnă junghinirea unui pisoi: „Junghineala e să-l întorci pe spate, să-l împungi cu degetul, să-l apuci de o ureche, de coadă, de un picior. Afurisitul se apără și te junghinește el. A fugit și se întoarce. Îi place.”
Cel despre care-i vorba în citat e un pisoi de un an, Gioni, îi zice Arghezi, înzestrat cu o personalitate aparte, eroul tabletei Gioni, semnată de publicist în Revista Fundațiilor Regale, nr. 1, ianuarie 1946, singurul loc de scris pentru poet, care renunțase la Bilete de papagal, zgîrcit cu tipografii, cum era.
Și mie îmi place să mă joc astfel cu pisoiul, fără a ști că îl junghinesc. Știam însă că se spune jughinesc. Cine are dreptate? Hai la Dicționar! Instrumentul dă drept corectă formula a jughini, însemnînd a castra, de unde pricep că zmotocirea pisoiului a primit o denumire prin metaforă.
*
Cînd sună cineva la ușa de jos, pentru a-i deschide, nu trebuie să țin urechile ciulite ca să-l aud. De cum a răsunat bing-bangul, ușa de la biroul meu se dă de perete pentru a-l lăsa să intre pe Tzontzy în persoană. Tzontzy a deschis-o prin atîrnarea greutății sale de clanța de la ușă.
Lucrurile se petrec așa:
La primul Bing, Tzontzy, care stă sub masa din sufragerie, cu lăbuțele sub el și cu ochii închiși, a somnolență, sare în sus, se năpustește în holul care dă în baie și-n birou, face un salt și se agață de clanță cu lăbuțele din față. Stînd astfel atîrnat, greutatea sa strașnică (pe puțin 5 kile), acționează mai puternic decît mîna omului. După ce s-a văzut în birou, ca și cum ar fi soluționat principala problemă a momentului, Tzontzy revine la mersul său calm, apăsat, de stăpîn al casei, ajunge la masa plină de imprimante și device-uri, sare pe marginea de lemn și, pășind atent, printre cabluri, prize și device-uri, pe care mai că nu le atinge, așa de agil e, traversează suprafața și sare în golul dintre perete și birou. Aici și-a găsit el culcușul de protecție.
După cît de atent pășește ar putea fi un bun căutător de mine neexplodate.
La Sinaia, Tzontzy e disperat. Am înlocuit fosta canapea, prevăzută cu găuri prin care el pătrunde în golul dinăuntru, cu o mobilă masivă, fără găuri și fără gol. De cum a ajuns în apartament, slobozit din cușca în care a stat cuminte tot drumul București-Sinaia, Tzontzy pornește în căutare disperată de adăpost. E cel dintîi lucru pe care-l face cînd ajunge într-un loc străin.
A găsit pînă la urmă adăpostul pe care-l crede sigur sub patul din dormitul folosit de mine și ca studio Tv. Cînd intru în direct pe skype mă gîndesc, neliniștit, ca nu cumva să-l apuce plecatul din încăpere în toiul unui talkshow.
Nu s-a întîmplat asta niciodată pînă acum.
*
E zece noaptea.
O tăcere deplină s-a instalat peste Găgești-Deal unde poposesc din cînd în cînd pentru a-mi încărca bateriile. Nu mai e mult și dinspre Măgură vor veni, stins ca și cum și-ar da ultima suflare, sunetele de clopot de la Schitul din Valea Seacă. Dacă ridic privirea văd departe, în vîrful Măgurii, luminița de veghe a Observatorului.
E zece noaptea.
Ora cînd Nas-Rupt, cum îi spun eu motanului plin de scaieți și purici, gata de bătaie în orice clipă, își face apariția în ogradă.
De ce la ora asta?
De cîte ori ajung la Găgești Deal mă întreb și de fiecare dată nu găsesc un răspuns.
Mă mulțumesc să dau din mînă a concluzie hegeliană.
Mîțele rămîn pentru mine un mister abisal, imposibil de dezlegat de om.
Cînd deschid ușa casei bătrînești pentru a merge în chioșc, dau de el stînd în coadă și deschizînd gura a mieunat cerșetoresc. E mai mult decît curios că și motanii cei mai nesuferiți, ca de exemplu Tzontzy, au același mieunat jalnic de ființe neajutorate ca și pisicile delicate, care-și duc veacul prin grădinile din jurul blocului în care stau.
Dacă o iau spre chioșc, Nas-Rupt se ridică și mă însoțește cu un pas energic, ostentativ ca și cum ar vrea să-mi arate că e și el bun la ceva.
Să meargă cu mine pînă la chioșc de exemplu.
Din cîte-mi dau seama e un obicei pisicesc larg răspîndit. Tzontzy face asta nițel diferit. Cînd ies din bucătărie pentru a merge în birou se ridică de pe podele, unde a stat pînă atunci tolănit, mai ceva decît domnița leneșă de pe canapea, din poezia lui Tudor Arghezi, și o ia înainte. Nu mărește pasul, nu fuge. Pășește astfel încît să lase impresia că e pentru mine un antemergător, ca să nu spun un far călăuzitor.
Să ne întoarcem la Nas-Rupt.
Deschid ușa chioșcului și-l invit înăuntru.
Face cîțiva pași, se oprește, prudent, dă se întoarcă, dar în cele din urmă se răzgîndește și intră în chioșc.
După o raită scurtă, ca și cum ar arunca o privire, se așează în fața ușii, ca să-i dau drumul afară.