„Sunt nu numai ziarist, ci și prozator, eseist, istoric, reporter de călătorie.” (Ion Cristoiu)

Și Tzontzy iubește libertatea

De fiecare dată cînd plec la Birou după-amiază, soția îmi dă sarcina să duc o punguță de boabe pisicilor de la Grădiniță. Peste drum de mine, sunt două instituții: Partidul Mișcării Populare și Grădinița numărul nu știu care.

De la amîndouă instituțiile vine de mîncare pentru pisicile de la Grădiniță. De la Grădiniță e un fel de a spune. Nu știu dacă respectivele – în număr de trei – își duc veacul la Grădiniță. Știu că boabele trebuie puse (sau mai degrabă împrăștiate, ca să poată avea parte de ele toate cele trei, nu doar una, cea mai vînjoasă) pe marginea gardului de ciment din care se ridică zăbrelele de rigoare. Nu de puține ori, cînd răstorn punguța, nu văd urmă de felină. Noaptea, cînd mă întorc acasă, mă opresc în dreptul locului unde am depus boabele.

Au dispărut!
Evident, locul e pustiu. Nici în grădinița Grădiniței nu văd vreo pisică sau măcar urmă de pisică. Unde s-or fi ascunzînd? Iată o întrebare pe deplin valabilă în cazul pisicilor. Se ascund mai bine decît un agent care te filează fără s-o știi.

În week-end și, în general, cînd nu se lucrează, pisicilor nu le mai vine haleala de la cele două instituții. Astfel că îmi asum eu înalta îndatorire de a le duce boabele. Rare au fost cazurile cînd, în timp ce desfăceam punga, să se ivească alergînd, de prin ascunzișurile secrete cele trei pisici. Sunt două pisicuțe – una e sora celei care a murit – iar motanul – e chior.

De la o vreme și eu și soția suntem îngrijorați.
Sora moartei nu mai vine la mîncare. Soția, care a văzut-o, spune c-a slăbit îngrozitor, că abia se ține pe picioare. Ea crede că e bolnavă.

– Păi, s-o ducem la doctor – zic eu, știind că nu departe de noi e o clinică pentru pisici, unde i-am tratat pe ai noștri.

Soția nu mai are entuziasmul bunului samaritean de pe vremuri. S-a lecuit după aventura cu Pisicuța. A costat-o bani, timp, suferință, și pînă la urmă, tot a murit. Ca s-o ia pe Plăpînda s-o ducă la consult, înseamnă automat să meargă cu ea la analize, la alți doctori, la operație.

Alți bani, altă distracție.
Și ce folos! Pînă la urmă tot la Raiul animalelor sfîrșește!

*

Ajung de obicei acasă, de la birou, noaptea tîrziu. Cînd intru în hol, îi văd pe Tzontzy și pe Motty stînd în fața ușii dincolo de care nu știu ce face soția. Tzontzy s-a așezat chiar pe preșulețul de lîngă ușă. Așa cum stă ai impresia că face de strajă. Ori de cîte ori îl văd îmi trece prin cap imaginea, știută de dinainte de 1989, a lui Emil Bobu în timpul vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Suceava. Emil Bobu era prim-secretar al județenei de partid. Nicolae Ceaușescu a mers să se culce condus pînă la ușă de Emil Bobu personal. Dimineața, cînd a dat să iasă, Nicolae Ceaușescu s-a ciocnit de Emil Bobu, care ședea de strajă în fața ușii.

– Am stat de veghe toată noaptea, i-a răspuns el lui Nicolae Ceaușescu, pentru c-am vrut să vă apăr personal.

De aici a pornit ascensiunea lui Emil Bobu spre postul de numărul trei, după Tovarășul și Tovarășa, în România comunistă. Tzontzy n-are nici o șansă de ascensiune. De fapt, el nu vrea să fie promovat. El vrea ca soția să iasă și să-i dea din mîncarea pusă deasupra pe dulap.

Cînd soția deschide ușa, Tzontzy se mută mai încolo, în fața dulapului și ridică privirile spre castronul pe care doar el îl vede.

*

În ograda de la Găgești s-a ivit un gîndac. Mai precis a picat de undeva de sus (din zbor?!) și, acum răsturnat pe spate dă neputincios din piciorușe doar-doar o reveni la normal.

Pentru Cățeaua Zorilă e ceva nou, misterios și incitant.
Se apropie de gîndac prudentă. După ce-l miroase o rupe la fugă. Nu se știe dacă de spaimă sau din chef de joacă.

*

Ca să-mi fac norma zilnică de dat din picioare, trec de magazinul cu mîncare gătită, pe lîngă blocul pe al cărui perete scrie Nu parcați cu spatele! Nu vrem să vă mirosim gazele! și oiau pe strada Henri Coandă. La fereastra de la parter a blocului despre care o plăcuță dezvăluie că acolo a locuit scriitorul Ioan Zamfirescu stă o cuconiță legată la cap în stilul cameristelor interbelice.

Se uită în stradă.
Dau s-o întreb dacă acolo a stat profesorul Zamfirescu, dar nu reușesc să-i prind privirea.

Trece strada, pășind țanțoș, o pisică tărcată.
Doar la Țonțu am mai văzut atîta mers sigur, supus unei prea bune păreri despre sine.

O iau pe Bulevard, întrebîndu-mă a cîta oară de ce sînt atît de șleampete tinerele de azi și, răspunzîndu-mi că se mărită pe internet, unde viitorul soț te vede de la gît în sus. La restaurantul zis și chinezesc nu-i nimeni. Prin ferestrele fumurii nu se vede nici o mișcare.

Ajung la Piața Victoriei, fac ocol și mă întorc pe traseul Calea Victoriei, strada Gina Patrichi, Bulevard, strada Henri Coandă.

Pute a București transpirat și nespălat.
Doi tineri merg înaintea mea pe Gina Patrichi ținîndu-se de mînă ca îndrăgostiții.
Cum dracu să te încerce romantismul în această putoare bucureșteană?

Pe Henri Coandă mă întîlnesc din nou cu pisica.
– Pis, pis! zic eu, profitînd că nu sînt cu soția, care m-ar fi certat, pentru că tulbur pisica din gîndurile ei.

Am zis așa, într-o doară. Spre surprinderea mea, pisica se oprește, ridică privirile și se întoarce spre mine. Ajunsă pe trotuar se freacă de cracul pantalonului meu și fără să se oprească merge mai departe.

Tot țanțoșă.
O fi un fel de alint în limbaj pisicesc?!

*

Ușa de la camera soției e deschisă. Stînd în fotoliu, cu spatele la ușă, soția se uită la televizor. Tzontzy e ca de obicei pe bucata de preș din fața ușii. Stă de strajă la dormitorul soției ca un varang din romanul lui Sadoveanu Creanga de aur, la ușa Împărătesei Irina. Îl iau în brațe (nu-mi opune rezistență), cu gînd să i-l arăt Doine. N-apuc să fac un pas că Tzontzy, zvîcnește în sus, mieunînd ca înjunghiat și sare din brațe pentru a o zbughi pe lîngă mine în hol și de aici în biroul meu, unde îi e adăpostul de tip Aladin.

– L-ai speriat! îmi reproșează soția.
– Cum să-l sperii? Pur și simplu l-am luat în brațe. Nu e prima oară cînd fac așa ceva. De obicei se lasă luat, numai că atîrnă mort, o șmecherie pisicească pentru a-și da seama dacă are șanse să se elibereze. După care, o zbughește din brațe. Fără tragismul saltului de acum.
– Nu se poate! continuă soția să mă mustre, sub semnul credinței metafizice că în materie de pisici sînt un imbecil.

Tzontzy doarme pe covor în camera soției.
De data asta nu mai îndrăznește să intre. Nici în seara următoare. Vine acum la mine noaptea, în raiduri amintindu-mi de vîrtejurile tătare din Crimeea peste granița Moldovei. Deschide ușa prin atîrnarea cu toată greutatea de clanță, pășește înăuntru, dă o tură și pleacă. Nu deslușesc de ce face asta. Înclin să cred că o face de-al dracului. Ca să mă scoată din sărite.

Soția a descoperit misterul noului comportament al lui Tzontzy. În dormitor, pe dreapta cum intri, stă cușca în care-l vîrîm cînd îl luăm cu noi la Sinaia. Cînd l-am luat în brațe, a crezut, văzînd cușca dintr-o ochire, că fac asta ca să-l vîr în cușcă. De aici reacția de o rară violență.

Ca să vezi!
Și Tzontzy iubește libertatea!

Dacă ar fi mai bătrîn, l-ai presupune cîntînd în Piața Universității din aprilie 1990:
Libertate te iubim!
Ori învingem, ori murim!