Ori de cîte ori ies din bloc, n-apuc s-aud în spate clănțănitul mecanismului precis de strașnic, al închiderii ușii, că din toate părțile dau fuga pisicile.
Unde au stat ascunse pînă acum?
Cum de-au aflat că un om dintre cei care le dau de mîncare s-a ivit la orizont?
Sînt întrebări condamnate să rămînă fără răspunsuri. Pentru a le afla, ar trebui să ne plasăm în ipostaza unei pisici. S-avem privirile ei. Ce vede ea cînd ridică spre mine căpușorul?
Venirea lor nu e uniformă. Unele – precum Lingușitoarea – fac adevărate salturi, ca și cum s-ar teme că nu vor ajunge la timp. Altele pășesc repede, numai că nu fac salturi. Dau fuga fuga din piciorușe. Cele care nu sînt obișnuitele marilor festine de pe trotuarul blocului se apropie ezitînd, gata s-o rupă la fugă la primul semn că e ceva în neregulă.
Unitatea de pisici e alcătuită, după apartenență, din trei mari categorii:
Prima categorie, căreia i-aș zice Nucleul dur, ca să mă inspir din limbajul Uniunii Europene, e alcătuită din cîteva exemplare (cîteva pisici și un motan) pe care le știm – eu și soția – de mai mulți ani. Sfînta Vineri a mîțelor de pe stradă e soția. Ori de cîte ori ne întoarcem din străinătate, se dă jos din mașină și urcă pînă sus în grabă și tot în grabă revine jos cu boabele puse într-o pungă. Abia după ce le dă (potrivit unei împărțiri mărturisind o apropiere de distribuția hranei la marile unități de pe Front) lăsînd grămezi de boabe ici-colo (să poată mînca și exclusele), își amintește că trebuie să ducem sus bagajele. Mîțele din Nucleul dur al unității se strîng la masa oferită de soție de ani întregi. Cu timpul Nucleul dur s-a mai schimbat. Au venit și altele noi. Au dispărut altele.
Printre cele nou venite, acceptate de Nucleul dur, se numără și cea care sau cel căruia, îi spun, cu titlu provizoriu Coadă ridicată. Nu știu dacă e pisică sau motan. Un timp, soția a jurat că e motan. Am acceptat bucuros definirea asta. Îmi înlesnea raportarea la Țonțu, de fapt comparația cu Țonțu, din care Țonțu ieșea net defavorabil. Apoi soția a început să se îndoiască de diagnosticul ei prim. A început să spună că e pisică. Și la mîțe, nu numai la cornute sau chiar la bipede, stabilirea genului e o treabă ușoară. La bipede devine dificilă cînd avem de-a face cu transsexuali și cu îngeri despre care se știe că n-au sex. La cornute e cel mai simplu. Le deosebești de la distanță. La mîțe, am înțeles de la soție, e mai greu. Trebuie să prinzi o mîță, precum Coadă ridicată, care se uită la tine bănuitoare cînd întinzi mîna s-o mîngîi și – în ultima clipă face un salt înapoi, fără a o rupe la fugă însă?!
Așa că nici acum nu știm precis dacă e motan sau mîță.
Eu însă continui să cred că e motan.
Recunosc, în calitate de nou membru, membru supleant, firește, al iubitorilor de mîțe, îmi plac mai mult motanii decît mîțele. Într-una din zile, mergînd dimineața la Bibliotecă, pe distanța de vreo 500 de metri, am profitat de rutină și m-am concentrat – ca de obicei în astfel de împrejurări – asupra mea însumi.
De ce-mi plac mie mult mai mult decît mîțele motanii?
Răspunsul la întrebarea asta abisală, pentru care un prozator de introspecție, gen Proust, ar fi sacrificat un capitol, iar unul gen James Joyce, un volum, dacă nu două, dintr-o tetralogie dedicată sfertului de oră din viața unui personaj, m-a trimis la relația mea cu Țonțu. De ce-mi place Țonțu? Pentru că are, cel puțin față de mine, personalitate. Mîțele din fața blocului, de cum te văd dau fuga pînă la picioarele tale și se apucă să depene cele cîteva proceduri clișeu: Ridicatul în două lăbuțe, cu întinsul căpșorului la mîngîiat, frecatul de gleznă, mieunatul lingușitor.
Ar face Ţonţu aşa ceva? Sau, ca să fiu mai exact în plan psihologic: S-ar coborî Ţonţu pînă la o asemenea slugărnicie dezgustătoare care a creat, de altfel, verbul defavorabil a se pisici?
Doamne fereşte!
Cel puţin faţă de mine, Ţonţu n-a avut niciodată astfel de momente de disoluție a personalităţii. Chiar şi cînd rămînem în casă doar eu şi Ţonţu, pisoiul afişează o independenţă absolută. Dacă vreau să-l mîngîi, o rupe la fugă, şi se vîră sub pat. De ce? Pentru că el consideră mîngîiatul o favoare acordată mie. Eu, tip exemplar, pentru Nătîngul care e Omul, simt nevoia să-l mîngîi fie şi sub puterea unui clişeu. Cum vezi o pisică, te prăbuşeşti imediat într-o prostire fără hotar. Zici pîs, pîs, o chemi, dacă nu vine, te superi, dacă vine, o mîngîi, îţi pare rău că n-ai să-i dai de mîncare.
De ce face Omul aşa şi nu altfel?
Greu de răspuns.
În definitiv, mîţele n-au nici o legătură cu Omul. Cele două lumi sînt paralele. Cînd trec spre Bibliotecă, văd pe trotuar, nu de puţine ori, un pisoi negru. E chiar şi murdar. Uneori îl surprind spălîndu-se cu lăbuţa. Alteori, stînd în fund cu coada trasă pe lîngă el, asemenea unei prinţese care, înainte de a se aşeza, îşi strînge fustele pe lîngă corpul subţire. Îşi imaginează cineva că pisoiul mă aşteaptă pe mine ca să-l mîngîi? Altfel spus, îşi imaginează cineva că de cum s-a făcut dimineaţă, timpul ivirii bipedelor pe stradă, pisoiul aflat într-un culcuş, s-a uitat la ceas şi văzînd că e deja 8, şi-a zis Aoleu! s-a făcut 8, demult trebuia să fiu la post, pe trotuar, ca să fiu pisicit de toţi cei în trecere pe acolo?
Fireşte că nu.
Pisoiul îşi are treburile sale. Aţi văzut vreodată o pisică mergînd pe stradă cu paşi hotărîţi, ferm, exprimînd fără dubii decizia de a ajunge undeva? Nu v-aţi întrebat, ca mine, Unde dracu se duce? Unde şi-a propus să ajungă? Fireşte că v-aţi întrebat. Şi aţi ajuns poate, ca şi mine, la concluzia, descumpănitoare că nu ştiţi nimic despre ce-i în capul pisicii, că Lumea lor, a mîţelor, există şi dă din coadă într-un paralelism deznădăjduitor cu Lumea noastră. În aceste condiţii, ce poate fi mai ridicol, mai penibil decît Omul faţă de pisici. El se opreşte în dreptul pisoiului negru şi se dedă la o sumă incredibilă de gesturi şi vorbe inutile. Dacă e cu adevărat o personalitate, pisoiul nu-ţi acordă nici măcar atenţia unei priviri. Se ridică şi o porneşte pe trotuar într-o direcţie doar de el ştiută. De parcă, deranjîndu-l, i-aş aminti că avea de făcut o treabă şi uitase de asta.
Nu altfel se poartă cu mine Ţonţu.
Se lasă mîngîiat doar cînd vrea el. Şi atunci se poartă de parcă ar vrea să-mi spună Ei, treacă de la mine, ţi-am făcut o concesie, termină însă mai repede, că mă faci să rîd de cît de prost eşti! După un timp, fără ca eu să fi schimbat ceva în procedeul de mîngîiat, Ţonţu pleacă fără să spună un mieunat. Se duce mai încolo, se aşează cu botul pe labe şi ridică spre mine ochii săi mari. Am de fiecare dată impresia că mă studiază întrebîndu-se iar şi iar Ce dracu’ o mai fi şi chestia asta din faţa mea, care nu e cîine, deoarece umblă în două picioare.
Personalitatea lui Ţonţu se manifestă cu putere în cazul Cozii.
Mîţele de pe stradă se lasă prinse de coadă.
Drept răspuns se pisicesc şi mai tare pe lîngă tine.
Ţonţu însă, de cum l-am atins (nici vorbă să-l prind) pe coadă, se întoarce spre mine cu un aer profund indignat. Nicio contesă căreia, în timp ce se plimbă pe Champs Ellyse i-a pus un golan mîna pe fund, n-ar exprima reacţia explozivă a lui Ţonţu.
Mi-e imposibil să surprind în vorbe tulburarea împărtăşită de Ţonţu în clipa cînd îi ating coada.
Nu-l trag de coadă, Doamne ferește! Ar însemna să transpun în viață zicala Trag mîța de coadă.
Ce mai faci?
Trag mîța de coadă!