Profitînd de ușa întredeschisă, Țonțu pășește în birou.
După cîțiva pași făcuți cu maiestuozitate, de parcă ar fi Faraonul intrînd în Cetate, o zbughește sub masa biroului.
E trecut de miezul nopții.
A venit momentul să mă culc.
Am luat deja porția de melatonină. Peste puțin timp pînza somnului, asemenea unei țesături dulci de păianjen, îmi va prinde creierul.
Nu pot pleca înainte de a-l da afară pe Țonțu.
Aș putea să-l las cu ușa întredeschisă.
Va pleca la un moment dat, firește, dar tot la un moment dat se va întoarce. Se va cocoța pe birou și va amesteca tot ce e cablu alimentator.
Nici vorbă să-l las cu ușa închisă.
Dacă va vrea să meargă la WC-ul de nisip?
Trec, așadar, la Operațiunea Darea afară a lui Țonțu. Am două mijloace la îndemînă:
- Să-l prind și să-l zvîrl afară.
- Să-l fac să iasă el.
Cu alte pisici ar fi simplu. Bați din palme, strigi Afară! și solicitata o rupe la fugă pe ușa întredeschisă. Cu Țonțu e infinit mai complicat. Mă aplec sub birou ca să pun mîna pe el. O ia la fugă și se ascunde sub perdea. Hai la perdea! O ia la fugă și de aici și se ascunde între cutii și perete.
Dau cu ochii de el.
Se uită la mine cu o privire absolut provocatoare.
Ceva în genul:
– Prinde-mă, dacă poți!
Apelez la cea de a doua formulă:
Datul afară!
Găsesc pe pervaz bucată de sîrmă. O iau și o vîr între cutie și perete, unde s-a retras Țonțu. Țonțu n-așteaptă să-i ard una. O rupe la fugă spre ușă și de aici, încetinîndu-și fuga, se îndreaptă spre sufragerie în chip solemn.
*
Stînd în fotoliu, sar cu telecomanda de la un canal la altul. Am luat-o de la TVR, care transmite un meci, am trecut prin Teatrul la televiziune de pe TVR 2 – ceva cumplit de plictisitor! – prin deșucherea de pe Kanal D, post eminamente turcesc, am făcut un salt la zona posturilor de știri și, în cîteva minute, mi-am dat seama că n-aveam la ce să mă uit. Pe toate canalele de știri se desfășoară talk-showuri românești. exasperante prin trăncăneala legată de un subiect.
Țonțu a luat una dintre pozițiile sale preferate:
Stă pe culmea fotoliului în poziție de animal înghețat într-o statuie egipteană.
Deodată, uitîndu-mă la el, îl surprind cu botul în sus.
Se uită fix în tavan.
Sub sticla înjghebării electrice, se mișcă două gîze.
Tot ce zboară se vînează!
Acesta e principiul de viață al mîțelor.
Țonțu e atît de încordat că nu-l poți face să tresară cu nici un zgomot.
Ce-o fi în capul lui?
Vede, oare, ca și noi, cele două gîze sau doar niște umbre?
Uite o întrebare al cărui răspuns nu l-am găsit.
Din simplul motiv că nu l-am căutat.
*
După ce-am înfiat-o pe Tițica 2, bolnavă de cancer ca și sora ei mai mare, în adăpostul de la grădiniță a rămas doar Chiorul. Îi spun Chiorul deși soția că e o pisicuță, nu un motan, și că mai nimerit ar fi Chioara.
Un ochi îi e închis și nici cu celălalt nu se poate lăuda.
Ștafeta umanismului socialist în materie de pisici a trecut de la soție la mine. Deloc surprinzător că încep să fac lobby pentru Chiorul (nu știu de ce cred mai departe că e motan și nu pisică!) ca să fie dus la clinica veterinară aflată la doi pași de noi. Soția și-a pierdut entuziasmul. Și o cred. Dacă o apucă pe drumul ăsta, al grijii față de Chior, nu mai termină. De la cabinet va fi trimisă să-i facă pisicii analize, de la Analize la Chirurgie și așa mai departe.
Azi, pe la 14, întorcîndu-mă acasă pentru pauza de prînz, dau de Chiorul singur, miorlăind dramatic pe trotuarul de peste drum de blocul meu. Cînd intru în casă, lăsînd jos pungile cu lapte, îmi anunț soția că pisica așteaptă de mîncare. Știu care va fi replica imediată:
– Du-i tu niște boabe!
Îmi las geanta și iau crăticioara cu boabe. Cobor, deschid ușa de la bloc și răstorn boabele lîngă pubelele de gunoi. Altădată aș fi împărțit boabele în două porții, așezate la distanță una de alta. Pentru această ofertă se băteau două beneficiare Tițica 2 și Chiorul. De la soție am învățat că în lumea pisicească e mult mai valabilă decît în lumea noastră, a oamenilor, zicala Frate, frate, dar brînza-i pe bani, bărbate! Cele două locuiau împreună, ieșeau împreună pe străzi. Cînd venea vorba de mîncare, Țițica ocupa locul și nu-l mai lăsa pe Chiorul. Dacă le puneam două grămăjoare, fiecare își putea lua în primire porția. După ce răstorn boabele, mă ridic în așteptarea Chiorului. Nu dă fuga la mîncare, așa cum socoteam că se va întîmpla.
– Nu-i nimic, după ce plec eu, vine să mănînce, nu cred că-i atît de tîmpit ca să nu vadă că i-am adus de mîncare.
Soția mă ceartă.
– Trebuia să-i duci boabele pe gard, acolo unde se știe că-i masa.
– Cum dracuʼ? fac eu, ședea peste drum, a văzut că răstorn cutia, e așa de greu să treacă strada?
– E greu, răspunde soția, pentru că poate s-o calce o mașină (Ea continuă să-i spună Chioara. Eu mă împotrivesc, deși o tratez drept motan). – Ai să vezi tu că nu vine! conchide soția. Pe la 16, cînd dau să mă îmbrac, observ pe stativul din hol o punguță cu boabe. Știu și fără să mi se spună că trebuie să-i duc Chiorului o nouă porție. Ies afară în stradă. Bag seamă că boabele de lîngă perete au rămas neatinse. Chiorul e tot pe trotuarul celălalt. Miorlăie tragic de data asta. Trec strada și-i răstorn boabele pe trotuarul celălalt, la un metru de el. Nu se grăbește să le mănînce. Mă întorc, culeg cu mîna boabele de lîngă pubele, le pun în punguță și pe cele din tura a doua și răstorn punga pe zidul gardului de la Grădiniță. Chiorul trece strada în fugă, sare pe gard și se apucă să mănînce.
Al dracului!
Are deja tabieturi!
Nu mănîncă de oriunde și oricum, ci doar de pe muchia gardului, de la locul cu care s-a obișnuit!