Așa cum am mai scris, soția e Înalt Protectoarea mîțelor din zonă.
Spun, din zonă, deoarece, așa cum am înțeles din lecțiile pe viu ținute pe seama mea, adică, în zonă sînt mai multe familii de pisici.
Clanuri mafiote! zic eu în gînd, în chip automat, fără a cuteza să deschid gura.
Sînt sigur c-aș fi pus la punct în chip drastic:
Pisicile nu pot fi mafioți.
Aha, aristocrate da, pot fi, mafioți, nu.
Deseori, după ce revenim dintr-o plimbare prin Oraș, soția coboară în stradă pentru a le da de mîncare.
Le dă uneori și cînd coborîm împreună.
Face asta de cîțiva ani.
Obligat de viață să asist la întîlnirile soției cu mîțele, mă pot lăuda că sînt deja un fel de Plutarh al lor. Genul acela de istoric al Romei antice în scrierile căruia e greu să deosebești între cercetarea de om de știință și însemnările de martor, dublate de articolele de manufactură ale unui bîrfitor.
Conștient că, asemenea lui Grigore Ureche, sînt doar un biet cronicar al Istoriei mîțelor de pe strada mea și nu un istoric veritabil, un savant care umblă prin arhive și biblioteci, paralizat de emoție la gîndul c-a descoperit un sfert de bilet de-al lui Napoleon și urma tălpii lui Iuliu Cezar în noroiul Galiei, transcriu în cele ce urmează constatările mele despre Lumea mîțelor de pe strada mea.
Ceea ce mă surprinde totdeauna e neașteptatul cu care se ivesc, toate, din direcții și locuri nebănuite cînd soția mea apare în ușa blocului.
Unele ies de sub mașinile parcate lîngă trotuarul de pe partea cealaltă a străzii. Altele se strecoară pisicește pe sub porțile curților de țară, de nelipsit de pe o stradă din Centrul Marelui București.
Dau fuga și dinspre sediul Partidului, ba chiar și de mai departe, dinspre Părculeț. Pe cele de pe stradă le înțeleg. Fiind în apropiere le-a pus în mișcare zgomotul ușii care se închide automat sau, poate, silueta soției.
Dar cele de după colțul străzii?
Acestea cum de au aflat că s-a ivit Binefăcătoarea?
La oameni e simplu. Scot telefoanele mobile și se anunță reciproc de un eveniment.
Dar la pisici?
La pisici cum se întîmplă?
Cele de sub mașini transmit rapid celor din părculeț să vină de urgență în Strada Nicolae Iorga, că se dă de mîncare? Și dacă da, cum transmit? Beneficiază de un mijloc de comunicare aparte, descris de filmele de science-fiction, în care extratereștrii vorbesc între ei și prin gîndurile lor, concepute ca niște unde?
Nu sînt singurele întrebări fără răspuns pe care mi le pun întîlnirile soției cu mîțele de pe strada mea.
O altă întrebare fără răspuns, în genul De ce-a deschis Hitler un al doilea front? se referă la motivul pentru care dau toate fuga.
Ai crede că fac asta de dragul mîncării. Viața te contrazice. De cum au ajuns în jurul Binefăcătoarei, pisicile purced la o serie de acțiuni absolut gratuite. Unele – cele mai multe – se freacă de glezna soției. Nu puține miaună, miaună într-un fel aparte, stins, un mieunat absolut gratuit.
Cele mai puțin îmblînzite se apucă să se spele sau să se purice. Sînt și mîțe care se ating cu nasul sau cu laba. Într-un cuvînt, toate mîțele strînse ciopor pe stradă nu lasă o clipă impresia c-au dat buzna împinse de perspectiva mîncării.
Dacă m-ai fi întrebat cu un an în urmă despre mîțele de pe Strada Mea, aș fi ridicat din umeri.
– Ce să zic despre ele? Mîțe pur și simplu. O zicală băștinașă spune că noaptea toate pisicile sînt negre. Adică la fel. Nițel nuanțat, eu aș fi putut spune, cu un an în urmă, că ziua toate pisicile sînt la fel.
Numai că nu toate pisicile sînt la fel.
Asistînd, în calitate de martor tăcut la întîlnirile soției cu mîțele de pe Strada mea, am descoperit cu timpul nu numai că diferă una de cealaltă, dar și că fiecare are un destin propriu.
Printre mîțele care aleargă din toate părțile la ivirea soției se numără și două mîțe negre. Absolut negre, ca în zicala cu noaptea. Dacă te uiți la ele cu atenție descoperi imediat deosebirea. Una are doi ochi, cealaltă doar unul.
– Uite o mîță chioară! am exclamat, văzînd-o întîia oară.
A fost prima și ultima oară cînd am făcut asta.
Soția mi-a aruncat o privire suficient de convingătoare ca să înțeleg că fusesem un mojic.
Cum să spui despre o mîță că e chioară?
Dacă ar fi fost vorba de o femeie, soția mi-ar fi permis să aduc argumentul suprem:
Așa-i zice în limba română unei persoane fără un ochi:
Chioară.
Dacă îi lipsesc doi ochi, i se spune Oarbă.
Așa s-ar fi întîmplat dacă remarca mea cu voce tare ar fi vizat o persoană umană.
Cum ea a vizat o mîță, am priceput de îndată că făcusem o gafă.
O gafă imensă, desigur.
Dinspre stînga cum ieși din bloc, vine agale un motan. Mie nu-mi place. E prea gras. Aș zice, ca un porc, dacă n-aș ști că pentru nevastă-mea, nici în gînd n-am voie așa ceva. Grație ei am aflat că arată așa, deoarece e castrat, că nu stă pe stradă, ci la bătrînele din blocul vecin.
Împreună cu el dă fuga o pisică frumușică. I se poate spune Pisicuță. Soția îi zice Morlăita, pentru a o deosebi de o alta, aproape identică la aspect, căreia îi spune Tupeista. Miorlăita și-a luat numele de la obiceiul de a se miorlăi dulce, frecîndu-se de tine. Tupeistei i se spune astfel pentru că de cum vede ușa de la bloc deschisă se și năpustește pe scări în sus, pînă în fața apartamentului nostru.
De cîteva ori soția, la fel de capricioasă cu mîțele ca și mîțele cu ea, a lăsat-o să intre în casă. Curios cum sînt am urmărit-o să văd ce face. De cum a intrat, a luat-o prin toată casa. Soția mi-a explicat că așa sînt mîțele. De cum nimeresc într-un teritoriu necunoscut îl explorează.
– Asemenea lui Cristofor Columb – zic eu.
Soția se uită la mine pentru a vedea dacă nu sînt ironic.
Pe fața mea nu se citește nimic. Prin urmare, soția se resemnează să nu comenteze.
Cînd termină de explorat, soția îi dă de mîncare.
După ospăț, pisica intră în sufragerie, unde se cocoață în fotoliu.
Stă așa, cuibărită în fotoliul soției (aceasta nu îndrăznește s-o dea jos!), de a-i crede că acolo îi era locul încă din Antichitatea timpurie.
Deodată, sare din fotoliu, se repede la ușă, ajunsă aici, ia poziția de manual deasupra explicației:
Pisica se cere afară.
Așezată în fund, cu coada strînsă grijuliu, așa cum o cucoană își strînge fustele, înainte de a se așeza pe scaun, ține capul ridicat spre clanță. La apariția noastră, îl întoarce și lansează un mieunat.
Vrea să plece!
Evident, mă întreb:
– Ce-a apucat-o?
Nu mai rostesc cu voce tare întrebarea. Am făcut-o de mai multe ori fără a primi un răspuns din parte specialistei în mîțe care e soția. De fiecare dată m-a lăsat să înțeleg că pisicile au universul lor, mai nepătruns de om decît universul nemărginit și, prin asta, rece.
Un alt personaj central al Lumii mîțelor de pe Strada mea e o pisică slabă, cu o pată albă în jurul gurii, de parcă ar fi băut lapte și nu s-ar fi șters la bot cu lăbuța.
Soția mi-o prezintă drept Mama tuturor de pe Stradă. Înțeleg că e cea care a dat naștere tuturor celor care se strîng în fața ușii la apariția soției. E un fel de Mamă primordială, o Gea din mitologia greacă.
O privesc cu atenție. Nimic din înfățișarea ei nu spune despre importanța personajului. Nici ceilalți – odraslele ei – nu lasă impresia c-ar recunoaște-o drept mamă.
Soția descarcă punga cu boabe într-un colț al trotuarului. Se grăbesc să înfulece exemplarele cele mai puternice. Mama Primordială nu se numără printre acestea. Cînd încearcă timidă să vîre și ea botul, unul dintre fii îi arde una cu laba.
Ca să vezi!
Nerecunoștința filială!