Noaptea, pentru că soția s-a culcat, pisoiul, rămas singur, se cere în birou.
În birou, spațiu cotropit de cărți în stare de semivraiște, lucrez la calculator.
Bat cu propriile mele degete (zece la număr, potrivit standardelor de dactilografie) Gîndul de a doua zi. Se face în curînd 12 noaptea, oră la care textul trebuie să fie postat deja pe cristoiublog.ro.
Deschid ușa pentru a căuta o carte. Mi-e necesară la verificarea unui citat. Dau peste pisoi, în poziția political corectly de stat în fund, cu coada strînsă pe lîngă el și privirea ațintită în sus. Trîntesc ușa după mine. Să nu intre tipul în absența mea.
La revenirea în birou, îl las să intre.
Dă buzna dintr-un salt, probabil, pentru a mă convinge c-am făcut un gest benefic pentru el.
Biroul meu e pentru pisoi ca jungla Amazonului pentru un turist venit aici, de la Londra, într-un Breakcity.
Totul în jurul turistului stîrnește curiozitatea.
La fel și pisoiul.
Găsește în biroul meu tot ce aplică în practică Învățătura Curiozitatea omoară pisica.
Găsește mai întîi mari zone întunecoase.
Curiozitatea omoară pisica.
În cazul de față, curiozitatea nu omoară pisica (n-am prin birou nici un cablu descojit, ca să se curenteze!); curiozitatea provoacă un adevărat balamuc. Se cocoață pe masa de rezervă, masa pliantă, așezată de mine într-un colț, din iluzia că, mutîndu-mă de la masa cu computerul, voi avea mai multă inspirație la scris. O dată cocoțat, reușește să dea jos cu laba un tub de lipici. Tubul se rostogolește pe podele. Pisoiul sare după el, incitat de chestia care se rostogolește dacă o atinge cu laba. Se cocoață din nou pe masă. Ridic privirile din fața computerului, deja îngrijorat c-o să-mi trîntească lampa de birou. Ca să-l potolesc apelez la mijloacele rurale: Zvîrlitul cu ceva în el, însoțit de inimitabilul Zît!
Chestia cu Zît! nu-l impresionează. Cocoloșit de noi cum e, nu știe că Zît! e prefața la coada de mătură sau la bățul administrat pe spinare. Arunc spre el un pix. Obiectul cade pe masă, se rostogolește apoi jos. Pisoiul luînd asta, drept hîrjoană, face un salt de pe masă. Îl aud (nu-l văd în întuneric) dînd pixul încolo și încoace.
Abia acum îmi dau seama că pisicile au în genă un incredibil impuls către dictatură.
Ce dă dictatorului cea mai mare satisfacție, depășind-o cu mult pe cea sexuală?
Conștiința că are o întreagă lume la dispoziția sa.
De aceea, Puterea dictatorului se verifică nu în actele de guvernămînt, cerute de realități, ci în actele arbitrare, în hachițe, cele care îl conving că e Stăpîn.
Bag seamă la pisoi o nemaipomenită plăcere de a avea la cheremul său tot ce se mănîncă. Obiectele neînsuflețite, înzestrate însă cu însușirea de rostogolire, sînt practic substitute ale ființelor mișcătoare. Nimic nu-l îmbată mai mult pe pisoi decît ivirea a ceva (mai mic decît el) care se mișcă încolo și încoace.
De ce oare?
Pentru că asemenea marilor și crunților dictatori din Istorie, pisoiul găsește o satisfacție imensă în a-și constata propria putere.
Deschid ușa de la balcon, invitație de a ieși din spațiul închis de pînă atunci și a-și face de cap în spațiul deschis al apartamentului. De obicei, cînd îi dau drumul, țîșnește ca din pușcă în lumea liberă. Nu pentru că s-ar teme să nu mă răzgîndesc, ci pentru a-și consuma ceva din energia acumulată pînă acum în timpul cît a stat închis în balcon. Pare un glonț pornit cu viteză din țeava puștii, deoarece îl împinge din urmă presiunea neobișnuită a exploziei din spațiul strîmt. De data asta, pisoiul se oprește în apropierea ușii și începe să caute pe linoleum ridicînd laba din cînd în cînd, ca și cum ar vrea să dea, dar amînă momentul, sigur fiind că poate face asta oricînd.
A dat de un gîndac!
De ceva care se mișcă!
Gîndacul se ascunde sub linoleum. Pisoiul ridică marginea bucății și caută mai departe cu botul. După cîtva timp, ridică privirile și, dînd din coadă, se îndreaptă spre mine.
E o altă caracteristică a lui.
E un împrăștiat.
Asemenea unui copil, nu poate sta prea mult concentrat pe ceva.
Altceva îl fură și, evident, se concentrează asupra acelui altceva.
Nu știu ce mai face acolo, în întuneric.
Ridicînd privirile, îl descopăr cocoțat pe unul din rafturile peretelui de cărți din față. Stă și se uită la mine. După care, ca și cum și-ar aminti, începe să se spele. Lasă impresia cuiva surprins în timp ce se pregătea să comită o infracțiune. Cînd și-a dat seama de asta a început să uite în jur, șuierînd încetișor, ca și cum ar fi acolo nu pentru a sparge casa, ci pentru a-i admira arhitectura.
Peste cîteva minute nu-l mai văd.
Mă ridic și pornesc în căutarea lui.
Îl descopăr sub biroul meu, mai precis sub tăblie, stînd pe arhiva cu dosarele Corneliu Zelea Codreanu.
Nu-mi dau seama de ce moare să stea acolo.
Cînd dau să plec la culcare, îl smulg cu greu din culcușul ăsta (se agață cu ghearele de dosare) pentru a-l arunca pe podele de dincolo de ușă.
Mai înainte, am uitat s-o spun, m-am pomenit cu el pășind prudent prin mățăraia cablurilor de pe birou. Pîș-pîș după cum îi e obiceiul, ajunge în fața ecranului la care e conectat laptopul. S-a așezat în coadă și se uită la ecran, ca și cum pe acela ar rula un film. Mișc mouse-ul pentru a putea face click. O dată cu el sare încolo și încoace, pe ecran, săgeata pointerului.
Tot ce mișcă îi stîrnește atenția.
Crezînd că-i un șoricel (deși pointerul nu se numește mouse) pisoiul se repede la ecran și dă cu laba. Mișc mai departe mouse-ul. Pointerul sare în cealaltă parte a ecranului. Pisoiul, după el.
Scot repede telefonul mobil și-i ard cîteva poze.
Ezit încă să le pun pe Facebook.