Negrulici, astfel alintat de persoanele de sex feminin din instituție, deși e ditamai dulăul, a sărit din greșeală în bazinul gol al fîntînii arteziene.
În Parcul vast, cu aspect de pădure lirică din filmele rusești, a fost construită o fîntînă arteziană sugerînd drapelul național și chiar trimițînd la el cînd mecanismul funcționează, deoarece apa țîșnește în sus în trei culori.
Fîntîna în activitate e mai mult decît costisitoare.
Astfel că i se dă drumul doar în anumite momente, stabilite de Consiliul de administrație:
Ziua Națională, Ziua Instituției și, evident, cînd vine Președintele.
Pînă atunci bazinul fîntînii e gol și, cum are ceva adîncime, periculos pentru ființele necuvîntătoare, mai ales dacă acestea sînt, precum Negrulici, greoi.
Zidul de-o jumătate de metru ar putea fi aburcat de un cîine obișnuit, chiar și de un cățel. Negrulici e însă un cîine aparte. Greoi, pentru că e gras, lenevit de atîtea mîngîieri mai mult sau mai puțin sincere, ghiftuit pînă peste poate. L-au făcut așa angajatele, dar și angajații Instituției.
Acum, se învîrte ca idiotul pe fundul cratiței de beton care e bazinul artezienei, lătrînd deznădăjduit, ba chiar, uneori, dînd-o pe schelălăit, ceea ce la dulăi e similar plînsului la sugari.
În întreaga instituție s-a dat alarma.
Toate birourile s-au închis în grabă.
Cu cheia.
Publicul a fost lăsat de izbeliște. Nu e cine știe ce tragedie. Și publicul a dat fuga pînă la locul în care se consumă drama. Urmînd imediat personalul instituției. Cei care lucrează în Instituție, cele, mai ales, sînt răvășite la imaginea lui Negrulici strigînd să fie salvat. Și dintre clienți sînt mulți care s-au grăbit la acest Stalingrad al lui Negrulici pentru a-i sări în ajutor. Sînt însă și clienți, dar și funcționari, veniți doar din curiozitate. În șirul monoton al amănuntelor fără orizont care fac viața unui om în secolul XXI, întîmplarea cu Negrulici e un luminiș în pădurea deasă, aceiași pe kilometri întregi.
Negrulici s-a tîmpit de-a binelea. Nu se cațără pe scara adusă în viteză și pusă în sprijinul lui de Săftica, de la Arhivă, lidera grupului de femei care a luat în custodie, fără să fi semnat pentru așa ceva, pe Negrulici. Dulăul se apropie de scară și, deși de pe margini toți îi strigă, Hai, urcă-te! Hai Negrulici, mamă! Hai băiatul! n-o face. Apropie botul de scară, ca și cum ar vrea să verifice dacă nu cumva e un os de ros, după care trece mai departe, continuînd să se învîrtească și să hămăie disperat.
În grupurile care s-au făcut pe margine se discută aprig acest comportament ciudat.
Cum toți sînt specialiști în cîini, din controversă nu iese nici o concluzie.
Între timp, atrași de tărăboi, au venit de pe Bulevard și inși doar în trecere pe acolo.
Cei mai mulți fac poze cu telefonul mobil pe care le pun de îndată pe facebook. După care își sună amicii, pentru a-i avertiza că ei au postat ceva senzațional.
De la poartă, vine agale, marcat de conștiința importanței, asemenea oricui așteptat cu sufletul la gură, pe post de salvator al Situației, al Patriei, al Neamului sau chiar al Lumii, nea Gică, portarul.
S-a lăsat cu greu convins.
Ținînd în dinți, fără să-l roadă, un creion ca de tîmplărie, dezleagă cuvinte încrucișate. Nu cumpără Rebusuri. N-are boala cuvintelor încrucișate. Cu puțin timp mai înainte trecuse pe acolo o cuconiță. Îmbrăcată nițel diliu: bascheți, blugi cu turul larg, ie și o bască în genul celor purtate în fotografiile de muzeu de franțuzoaicele luptătoare în rezistență. În spate purta un rucsac amintind prin asta de o membră a unui ONG consacrată anticorupției. S-a abătut din drumul ei, de pe trotuar, pentru a-l întreba pe nea Gică, ocupat cu rotunjitul unei unghii, dacă nu cumva aici e Firma de pompe funebre În mormînt ca la mama acasă.
– Nu, nu e aici! a răspuns nea Gică, gata să se angajeze la un taifas, că și așa se plictisea de moarte. Vizitatoarea a plecat însă fără a-i răspunde, nu înainte de a-i face cadou un număr mai vechi din revista Rebus, despre care nu era prea limpede cum, de unde și în ce scop făcuse rost de ea.
Ca să-l cheme la locul tragediei a venit Săftica, secretara directorului, poreclită Titirezul, pentru că e într-o permanentă mișcare prin instituție, genul de femeiușcă mereu veselă, săritoare, dar și băgăreață. Nea Gică nu i-a dat nici o atenție la început, ocupat cum era să găsească ultimele litere, pentru a scrie în careu cuvîntul Zebră, corespunzător definiției Animal călcat zilnic de mii de picioare. După ce-a încheiat careul cu acest cuvînt, a dat revista deoparte, ca pe ceva deja petrecut în destinul lui încheiat și, lăsînd locul unui nou început, și- întrebat-o pe Săftica Titirezoaica cu ce prilej pe la cușca lui.
După ce-a închis cușca, folosind o cheiță ținută la brîu, grație unui lănțug, nea Gică a pornit-o spre locul dramei. La ivirea lui pe alee, toți cei din jurul bazinului, inclusiv trecătorii, și-au îndreptat privirile spre el. Cei veniți aici de pe Marele Bulevard nu-l cunosc pe nea Gică. Felul în care calcă, însoțit de Săftica, emoționată vizibil că ea e cea care aduce Salvarea Dulăului, tăcerea lăsată în rîndurile funcționarilor îi conving pe trecători că nea Gică e un personaj important. Prin urmare, se grăbesc să-l pozeze cu telefonul mobil. Pentru orice eventualitate. Dacă se va dovedi un personaj de prim rang în cele ce se vor petrece, atunci, îi vor pune fotografia pe facebook. Dacă e și el un venit la fața locului, atras de tărăboi, o vor lăsa deoparte.
De cum ajunge la bazin, urmărit de toți cu priviri încărcate de respect, nea Gică își trece mîna pe deasupra mustății, semn că în mintea lui s-au pus în mișcare raționamentele menite a rezolva problema. Aruncă apoi priviri în jur, ca și cum ar căuta ceva. Vrea o scîndură!
– Vrea o scîndură! se răspîndește vestea cu ațîțare, ca și cum nea Gică s-ar pregăti de Învierea lui Lazăr. Tot ceea ce spune și face e lapidar, fără explicații suplimentare și tocmai de aceea impresionant, pentru că pare rezultatul unor procese care se petrec în personalitatea sa în chip enigmatic, așa cum se petrec, de exemplu, erupțiile în pîntecele unui vulcan. De undeva, din spatele grupului, apare o scîndură. Cînd și cum s-a făcut rost de ea rămîne o enigmă. Nea Gică o așază tacticos, conștient că tot ceea ce face el trezește uimiri devastatoare în genul celor trăite de nuntașii de la Galilei, care-l urmăresc pe Iisus cerînd să i se aducă butoaie goale pentru a le umple printr-un simplu pocnet din dește.
Ce urma să facă după așezarea scîndurii?
Răspunsul la întrebarea asta nu se va afla niciodată.
E la fel de plin de mister, de neliniște ca și răspunsul la întrebarea Ce s-ar fi întîmplat dacă Hitler invada Anglia?
Nu se va afla niciodată, deoarece între timp, brusc luminat de inteligență, Negrulici a făcut un salt, s-a agățat cu ghearele din față de marginea bazinului și a ieșit.
Toată lumea s-a năpustit să-l ia în brațe, să-l mîngîie și chiar să-l tragă de urechi, a mustrare șăgalnică.
Nea Gică a fost uitat cu totul.
El nu se supără însă.
Trage scîndura din bazin și pleacă cu ea spre cușca de lîngă poartă, deși indiscutabil nu e a lui.