Lucrez în chioşcul proaspăt construit, în locul anteriorului, care era mai mic şi fără ferestre. Lucrez e un fel de a zice. Mă fac că lucrez. După cum era de aşteptat, entuziasmului primelor zile de după venirea aici, în Găgeşti Deal, i-a luat locul plictiseala. Poate oboseala cronică, strînsă în mine prin agitaţia dinainte de a pleca din Bucureşti, provocată de iluzia mea că mai am încă forţa tinereţii. Poate monotonia zilelor de aici. Trezit de dimineaţă, dat din picioare la bicicleta medicală, trecut în chioşc pentru a bate Diario (transcrierea ideilor care-mi vin prin cap), lecturi din Arghezi, somn, iar bicicletă, iar chioşc.
E cald, prea cald pentru jumătatea lui septembrie.
Cîinele doarme lîngă uşa chioşcului.
Uimitoare manifestare de servilism didactic!
Vrea să-mi arate că e un paznic credincios al persoanei mele fizice.
Ori de cîte ori ies din chioşc se ridică greoi şi dă să-şi aşeze pe mine labele din faţă. Uneori se joacă cu mine de-a atacatorul. În mintea lui puţină sunt, probabil, un tip cu care el se bate.
Deodată, din grădina din spatele chioşcului, mai precis din via umbrită de nuci şi meri, se aude chiţăitul jalnic al unui pisoi. De la pisoiul de acasă, pe care l-am făcut vedetă postîndu-i portretul pe Facebook, ştiu că sunetul acesta dă semn de un pisoi abandonat, care-şi strigă astfel singurătatea. Cîinele sare în sus şi se repede hămăind la gard. După cîteva minute de hărnicie lătrătoare, tace. Rămîne însă mai departe acolo. Nu mai dă din gură. Dă din coadă.
Mă ridic de la masa de lemn greoi, croită de cei de la firmă după standardul ghiorţan. Cum să mănînce baştanul la o masă simplă, de lemn oarecare?! Trebuie să mănînce la o masă de lemn de nuc cu înflorituri şi picioare greoaie, printre care nu pot vîrî picioarele mele. Ies din chioşc şi mă apropii de gardul de sîrmă. În vie, ghemotocul gri al unui pisoiaş.
Îl sun pe Andrei.
Frate-meu antipatizează pisicile.
S-a pricopsit cu asta de la năravul pisicilor de a şterpeli mîncarea din casă.
Soţia mă contrazice de fiecare dată cînd susţin, rural cum sunt, că pisicile fură.
– Pisicile nu fură. Ele iau pur şi simplu. Ar fura dacă ar avea conştiinţa proprietăţii.
Aha! Sunt ca bolşevicii. Resping dreptul la proprietate! încerc eu să înţeleg firea pisicească, apelînd la un domeniul familiar: Cel al comunismului.
Andrei îmi spune că va veni Mariana ca să rezolve problema. Mariana e vecina de peste drum, cea care mi-a aranjat luarea cîinelui.
Prin vie văd venind o delegaţie întreagă.
Mariana, împreună cu fiica sa cea mare, absolventă de liceu fără Bacalaureat. În faţă, pe post de antemergător zburdalnic, fata cea mică. Ei îi cumpăr eu hîrtie şi creioane colorate ori de cîte ori vin la Găgeşti-Deal.
La ivirea cîrdului, pisoiul o rupe la fugă.
Cîrdul, după el.
Mariana se învîrte în jurul unei grămezi de paie, pe care s-a cocoţat, disperat, pisoiul. Fata cea mică dă să-l prindă şi ea. Mariana îi arde una peste mînă.
În fine, l-a prins.
Vine cu el spre gardul de lîngă care privesc scena, cu pisoiul ţinut vajnic într-o mînă.
Mai înainte, văzînd cum aleargă după pisoi, am strigat prosteşte:
– Nu-l brutalizaţi!
Nu m-a ascultat nimeni.
Aici, la ţară, în Găgeşti-Deal nu e milă faţă de copii. Cum să fie milă faţă de pisoi, consideraţi nişte netrebnici.
– Şi acum ce faci cu el?
– Îl duc în vale ca să nu mai chiţăie pe aici.
Al cui e?
Vecina de lîngă casă are o pisică.
N-a castrat-o. Cînd fată pisica, îi pisoii şi-i aruncă peste gard. Mariana e furioasă. De ce-i aruncă la noi în grădină?
Ce pot face pentru nenorocitul de pisoi?
Să-l iau cu mine la Bucureşti?
Nu pot. Şi aşa m-am pricopsit cu unul. Să le spun să nu-l ducă de aici, iar nu pot. Ar trebui să-l iau şi să-l duc în casă. Mîine plec însă. După ce plec, ce fac cu el. Să-l ia Mariana sau Andrei n-am cum să-i oblig.
Asist neputincios la plecarea Marianei cu pisoiul.
Îl va duce în vale unde va muri.
Mi-l şi imaginez chiţăind încă o noapte şi dacă nu-l rupe vreun cîine, murind de foame.
Simt că mă înăbuş de furia neputinţei.
Ca Napoleon după Waterloo.